DUMINICA A IV-A DIN POST (A SFÂNTULUI IOAN SCĂRARUL)

RUGĂCIUNE ÎMPLINITĂ

Evanghelia de astăzi ne prezintă un om necăjit care căuta mângâiere şi scăpare la Mântuitorul Iisus Hristos, un biet tată care avea un copil rău bolnav, un copil chinuit de un duh rău. Toate mijloacele prin care a încercat necăjitul tată să-şi scape copilul de groaznicul chin, erau zadarnice. Şi la Sfinţii Apostoli a fost să-şi vindece copilul, dar aceştia nu i l-au putut vindeca. În felul acesta nu i-a mai rămas decât o singură nădejde: Iisus din Nazaret – „Prorocul cel Mare”, care făcea atâtea minuni. Omul a îndrăz­nit, s-a apropiat de Domnul nostru Iisus Hristos, a îngenun­chiat înaintea Lui şi, cu lacrimi în ochi, L-a rugat zicând: „De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi” (Marcu IX, 22). Iisus Hristos, ne spune Sfânta Evanghelie, S-a îndurat, a izgonit duhul cel rău şi a vindecat copilul. Şi astfel, necăjitul tată din Sfânta Evanghelie de astăzi a avut fericirea să-şi vadă copilul scăpat de duhul rău şi iarăşi sănătos. Sănătatea este un dar al lui Dumnezeu, şi un tată, orice ar face el, nu o poate da copilului său, dacă nu este voia lui Dumnezeu. Părinţii pot de multe ori să-şi ferească copiii de nenorociri, dându-le o creştere cu adevărat creştinească şi aleasă.

Ştim că inima unui copil mic este moale ca ceara, din care poţi face orice lucru vrei. Înţeleptul Seneca zicea în această privinţă: „Uşor este a forma inima încă moale a copilului, dar foarte greu e a dezrădăcina aceea ce a crescut cu noi şi a prins putere”. Părinţii sunt cei dintâi povăţuitori ai copiilor, ei sunt „păstorii bisericii din casa lor” (Rom. XVI, 5). Ei sunt chemaţi a da cele dintâi învăţături copiilor lor, în mâinile lor este ceara inimii micilor lor copilaşi, care aşteaptă să fie formată. Învăţă­turile părinţilor se întipăresc adânc în inima copilului şi rămân adeseori neşterse, chiar până la sfârşitul vieţii lor. Părinţii sunt datori să înveţe pe copiii lor rugăciunile şi poruncile Domnu­lui, să-i înveţe că este un Dumnezeu în cer, care toate le vede, care pedepseşte păcatul şi răsplăteşte cu binecuvântarea Sa orice faptă bună. De aceea copiii trebuie deprinşi de mici, cu fapte bine-plăcute lui Dumnezeu.

Pentru ca învăţăturile părinţilor să prindă şi să aducă roade, este de trebuinţă ca ei, pe lângă învăţături, să le dea copiilor şi pilde bune. Viaţa părinţilor este ca o carte din care învaţă copiii, ea este o oglindă, în care mereu se uită copiii, făcând ceea ce văd acolo. Dacă ei văd că părinţii lor sunt mândri, lacomi, răzbunători, beţivi etc., deprind şi ei aceste apucături. Dacă văd însă că părinţii lor sunt silitori, cuviincioşi şi cu frică de Dumnezeu, atunci le urmează şi ei lor. Nicio pildă nu are putere mai mare asupra copiilor, ca pilda dată de părinţi. Însuşi Dumnezeu a lăsat aşa ca fiii să urmeze întru totul pilda părinţilor. De aici se poate vedea ce răspundere mare sau ce păcat mare au părinţii înaintea lui Dumnezeu, dacă dau pilde rele copiilor lor. Către unii ca aceştia se îndreaptă Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos cu cuvintele: „Cine va sminti pe unul dintre aceşti mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră şi să moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei XVIII, 6). Din mâna părinţilor va cere Dumnezeu sufletul copiilor, şi acei care l-au otrăvit, vor cădea în mâinile mâniei Lui.

Cei care nu dau copiilor o creştere aleasă, mai târziu vor avea mult de suferit din cauza lor, iar la bătrâneţe nu vor găsi nici sprijin, nici dragoste, nici stimă şi nici ajutor, în caz de boală sau suferinţe. Pentru a fi feriţi de o asemenea durere la bătrâneţe, să luăm bine aminte cuvintele Sfântului Ieronim, scrise către o mamă: „Fii cu luare aminte, când copilul este în apropierea ta, ca nu cumva, purtarea ta sau a soţului tău, să-l îndemne la păcat”.

Se cuvine, deci, să nu săvârşim niciun lucru rău, şi să nu rostim nicio vorbă rea sau necuviincioasă faţă de copii, pentru a nu jigni în primul rând sfinţenia lui Dumnezeu şi pentru a nu sminti pe cei mici prin pilda noastră rea.

Sfânta Scriptură porunceşte părinţilor să-şi pedepsească copiii, dacă această pedeapsă se arată a le fi de trebuinţă. Însă pedeapsa trebuie astfel aplicată, încât copilul să simtă că scopul ei este îndreptarea lui. Pedeapsa să nu se aplice din partea părinţilor, fără a cerceta dacă copilul este într-adevăr vinovat. Unii părinţi greşesc foarte mult, neştiind cum să-şi pedepsească copiii. O parte din ei îi blestemă şi-i înjură cu cuvinte foarte urâte, dar copilul nu se îndreaptă, ci dim­potrivă, învaţă şi el să înjure. Pedeapsa părinţilor trebuie să fie cumpătată, aplicată pe măsura greşelii şi izvorâtă totdeauna din dragoste, şi nu din mânie, cu scopul de a îndrepta copilul. Să ne întoarcem acum cu gândul la tatăl necăjit din Evanghelia de astăzi, care căuta ajutor la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru copilul său. Să călcăm pe urmele lui, aducând copiii la Mântuitorul lumii. Din timp să dăm o creş­tere aleasă copiilor în frica lui Dumnezeu, sădind în inimile lor fragede dragostea de biserică, de rugăciune şi de aproapele. Să fim întru toate pildă bună, ferindu-i de necazuri şi de lucruri rele. Să nu-i dezmierdaţi din cale-afară şi dacă este de trebuinţă, aplicaţi-le şi câte o pedeapsă uşoară şi bine gândită.

Un copil astfel crescut va fi fericit în lumea aceasta, el va fi bucuria părinţilor, iar la bătrâneţe, părinţii vor găsi sprijin într-un asemenea copil. Iar Bunul Dumnezeu va răsplăti părinţilor, munca creşterii creştineşti a copiilor cu o bogată răsplată în împărăţia cerurilor.