TAINA CASATORIEI (I)

– abordare interconfesională –

† Dr.Onufrie Pop
Arhiepiscop de Bergamo si Mitropolit Primat
Mitropolia Autonoma Crestin Ortodoxa dupa Vechiul Calendar in Italia

Nunta şi Sfintele Taine la Protestanţi

O deosebire capitală între Ortodoxie şi Protestantism o formează concepţia despre rostul şi numărul Sf. Taine. Protestanţii, în opoziţie cu sacramentismul Bisericii Romano-Catolice, au căutat să slăbească din ce în ce mai mult însemnătatrea Sf. Taine. De la început ei au accentuat cu putere factorul subiectiv, după care Tainele sunt în funcţie de starea subiectivă a primitorului, în timp ce Biserica creştină ecumenică a văzut în Sf. Taine lucrări cu valoare obiectivă , având ca promotor pe Însuşi Dumnezeu.

Iniţial, Luther recunoaşte o realitate obiectivă a Tainei, dar adaugă că fără credinţă, Taina nu e de nici un folos. Cu timpul însă, prăpastia între învăţătura protestantă şi cea Bisericii ecumenice s-a adâncit din ce în ce mai mult, prin tăgăduirea rostului haric al Tainelor de către Zwingli şi ucenicii săi, ele ,, devenind numai simboluri ce unesc pe adevăraţii credincioşi cu Biserica „.[1]

Numărul Sfintelor Taine e redus cu totul la protestanţi, potrivit înclinării lor de a limita rolul de mijlocitor al instituţiei date în vederea mântuirii, care e Biserica. Luteranii numesc trei Taine : Botezul , Euharistia şi Pocăinţa, pe când reformaţii ţin ca atare numai Botezul şi Euhariatia, punctul de vedere al acestora din urmă aflând câştig de cauză, până la urmă, în întreg Protestantismul. ,, Nunta nu e considerată Taină fiindcă nu este instituită în Noul Testament, ci de la Creaţie, ţinând de viaţa trupească „.[2]

Concepţia protestantă despre Nuntă

Protestanţii resping caracterul de Taină al căsătoriei şi o consideră numai o rânduială dumnezeiască menită pentru perpetuarea neamului omenesc. Ea se confirmă public în Biserică, cu oarecare ceremonii, rugăciuni şi binecuvântări ( afară de Olanda, unde nu se mai face de mult binecuvântarea bisericească a căsătoriei ). Şi protestanţii ,, păstrează indisolubilitatea căsătoriei, acceptând ca motiv de divorţ numai desfrânarea şi părăsirea căminului conjugal ; dar, după desfacerea căsătoriei, admit numai recăsătorirea soţului nevinovat. Admit şi ei căsătoriile mixte şi socotesc ca impediment pentru căsătorie rudenia de sânge, nu şi pe cea spirituală „.[3]

Luther considera căsătoria un lucru sfânt, în înţelesul că ea a fost instituită de Dumnezeu şi că ea constituie starea cea mai demnă dintre toate stările. Astfel, ea trebuie să fie reglementată de autoritatea civilă. Deşi protestanţii afirmă că acest lucru este poruncit de Dumnezeu şi a fost instituit chiar de la crearea neamului omenesc, totuşi ea nu-i Taină. ,, Dacă cineva o numeşte Taină, să nu ne împotrivim, trebuie deosebită însă de cele două, care sunt peceţi ale Noului Testament „.[4]

Învăţătura protestanţilor relativ la căsătorie este ambiguă. Ea are porunca lui Dumnezeu, are şi făgăduinţe, e instituită de Dumnezeu, dar ea totuşi nu-i Taină fiindcă făgăduinţele ei nu se referă la Noul Testament, ci mai degrabă la viaţa trupească .[5]

Ridicându-se împotriva Bisericii Romei care cerea celibatul preoţilor, protestantismul a atacat însă Taina Nunţii, dar n-a putut s-o înlăture cu desăvârşire, căci ea izvorăşte din dreptul natural şi, dacă nimeni nu poate schimba dreptul natural, fiecare are dreptul la căsătorie. Unde Dumnezeu nu schimbă natura, trebuie să rămână rânduiala pe care a pus-o Dumnezeu şi pe care legille omeneşti nu o poate schimba.[6]

Protestanţii, atacând pe catolici, spun că e ridicol din partea acestora ca să afirme că, la început, a fost porunca căsătoriei., iar acum nu mai este. Dar e la fel de ridicaol din partea protestanţilor când ei afirmă că nunta nu-i taină şi totuşi pretind că ea poate fi slujită de Biserica lor. ,, Dacă acei ce se căsătoresc, ne cer nouă, spune Luther, să-i binecuvântăm în faţa Bisericii sau în Biserică, sau să ne rugăm pentru ei, sau să-i cununăm, suntem datori s-o facem. Dar nunta este o stare lumească ( laică ) ; ea are totuşi cuvântul lui Dumnezeu de partea sa şi nu a fost întemeiată de oameni ca starea monahală. Trebuie respectată mai mult ca monahismul „.[7]

Se dă, deci, Tainei Nunţii o mare însemnătate, se recunoaşte că ea trebuie să fie slujită în Biserică, dar totuşi ea nu-i o Taină. Ci o stare lumească. Oricum ar fi însă lucrurile, protestanţii recunosc că mirii trebuie să meargă în Biserică pentru a primi binecuvântarea. Luther a întocmit chiar o cărticică de cununie pentru preoţi. El ţine să precizeze din capul locului, că tineretul trebuie să privească această stare a căsătoriei cu seriozitate şi respect ca pe o lucrare dumnezeiască şi să nu se distreze cu râs şi glume, cum era obiceiul până acum, ca şi cum a face o nuntă ar fi o glumă sau un joc de copii, căci căsătoria este mângâierea noastră a celor ce ştim şi credem că ea este plăcută lui Dumnezeu şi binecuvântată. Tot Luther arată temeiurile scripturistice ale nunţii din Vechiul Testament, ce se citesc la slujba cununiei, şi apoi indică practic cum să se se binecuvinteze nunta : ,, Întinde mâinile, spune el pastorului, asupra lor şi te roagă : Doamne Dumnezeulule, care ai creat bărbatul şi femeia şi le-ai poruncit starea căsătoriei şi i-ai binecuvântat cu sămânţa trupului şi cu taina iubitului Tău Fiu Iisus Hristos şi a Bisericii, Mireasa Ta, Te rugăm prin bunătatea Ta nemărginită să nu ne laşi să se smintească această constituţie a Ta, ci cu milostivire s-a păstrăm în noi prin Iisus Hristos Domnul nostru, Amin „.[8]

Slujitorul Nunţii în Protestantism

Slujitorul Nunţii în Protestantism e, deci, pastorul. Şi, deşi nunta e o chestiune civilă, totuşi protestanţii fac distincţie între contract şi binecuvântare. Contractul e ceea ce ţine de autoritatea laică, binecuvântarea n-o dă decât Biserica. Dacă în protestantism slujitorul Tainei Nunţii nu-i slujitor adevărat dat fiind doctrina protestantă, care nu recunoaşte nici nunta şi nici preoţia ca Taine totuşi binecuvântatrea pastorului e distinctă de contract şi nunta nu se binecuvântează de mirii înşişi. Într-o anumită măsură, deci, protestanţii sunt mai aproape de adevăr decât teologii Bisericii Romei. Greşeala lor provine din marea lor pornire pentru abuzurile contra cărora s-au ridicat şi au protestat. Dar, în ceea ce priveşte Taina Nunţii, chiar doctrina protestantă n-a putut să treacă dincolo de practica Bisericii din totdeauna, că nunta se binecuvintează de Biserică. Ei rămân în greşeală fiindcă nu fac apel la Tradiţia Sf. Biserici şi fiindcă au altă concepţie despre Biserică şi Taine, dar n-au putut înfrânge obiceiurile şi datinile de care vorbeşte Luther şi care-i tocmai Tradiţia care s-a păstrat de-a lungul vremurilor. Punându-se deci impropriu problema slujirii nunţii în protestantism, lucrurile duc chiar şi aşa la o singură concluzie : Slujitorul Tainei Nunţii nu poate fi decât preotul.

Căsătoriile mixte

Cu prilejul Conciliului al II-lea de la Vatican, s-a pus de multe ori în discuţie problema căsătroiilor mixte şi s-a cerut să se adopte o atitudine nouă faţă de căsătoriile pe care le încheie persoane aparţinând unor confesiuni diferite. Astfel, la 25 martie 1967 s-a publicatr o hotârâre sub formă de decret prin care autoritatea centrală a Bisericii Romano-Catolice a încercat să dea satisfacţie revendicărilor legitime ale credincioşilor catolici ca şi ale celor necatolici în problemele căsătoriilor mixte, mai ales că această problemă a făcut şi face obiectul unor ample dezbateri publice, constituind cea mai nevralgică chestiune în cadrul relaţiilor ecumenice ale Bisericii Catolice.

În afară de faptul că se arată o înţelegere şi o bunăvoinţă verbală, de a se soluţiona problema într-un spurit frăţesc, de pace şi de înţelegere între toţi creştinii, se menţin două din măsurile pricinuitoare de sminteală în această chestiune, măsuri tradiţionale ale Vaticanului, în aplicarea cărora el rămâne neînduplecat. Prima măsură e aceea care îl obligă pe soţul catolic să facă tot ce-i stă în putinţă spre a-l converti pe soţul necatolic la credinţa catolică. A doua măsură e aceea de a-i obliga în scris pe cei doi soţi, sau măcar verbal, dar în mod solemn, la botezarea şi educarea religioasă catolică a viitorilor copii.[9]

În vremea în care prozelitismul catolic s-a accentuat printre credincioşii ortodocşi, atât în lumea slavă, cât şi în cea greacă, autoritatea bisericească ortodoxă s-a văzut nevoită să nu recunoască validitatea tainelor catolice, tocmai în scopul de a stăvili prozelitismul. Astfel, după unirea de la Brest din 1596 a unei părţi din credincioşii ruteni cu Biserica Romei, Sinodul din Moscova a adoptat, în 1620, hotârârea de a nu recunoaşte nici o taină a catolicilor, nici măcar Botezul, iar în 1756, Sinodul din Constantinopol a adus şi el hotârârea de a nu recunoaşte nici măcar botezul catolic. Cu toate că aceste hotărâri au fost abrogate, ele au continuat să se aplice până în zilele noastre, afectând şi validitatea cununiei, astfel încât cei ce se converteau de la catolicism la ortodoxie erau supuşi rebotezării şi li se administrau inclusiv Taina Cununiei, dacă erau căsătoriţi. De pe această poziţe, adoptată din motive de iconomie, pentru apărarea împotriva prozelitismului catolic, Biserica Ortodoxă, în genere, a privit ca nevalidă şi cununia oficiată de protestanţi şi alte confesiuni apusene, dar a acceptat ca valide tainele Bisericilor necalcedoniene, inclusiv pe cea a cununiei.[10]

Cam în perioada dobândirii Independenţei de stat, B.Ort. a început să accepte ca valide atât botezul, cât şi cununia creştinilor eterodocşi din Apus, dacă aceştia deveneau menbri ai săi, dar în chestiunea căsătoriilor mixte, ea a adoptat din aceeaşi vreme atitudinea căreia îi dă expresie şi în prezent articolul 47 din Regulamentul de disciplină al B.Ort: ,, Clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taina Cununiei, decât pentru ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi. Cei de alt cult sunt obligaţi, înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalităţile de trecere la ortodoxie. Preoţii care se vor abate de la aceste norme, se vor pedepsi cu canonisire la sfânta mănăstire, până la transferare, afară de cazul când au avut dezlegarea chiriarhului”.[11]

Cadrul principal în care se pune problema căsătoriilor mixte între creştini de diferite confesiuni este delimitat şi determinat de următoarele elemente :

1. validitatea botezului celor care se căsătoresc ;

2. caracterul cunuiei sau natura actului cununiei, care este considerată o Taină oficiată de slujitorul bisericesc calificat sau nu e considerat ca atare ;

3. iconomia.

1. Validitatea botezului : când două persoane care vor să se căsătorească sunt socotite botezate în mod valid, ele sunt îndreptăţite să primească şi Taina Cununiei, iar dacă aceastora li se administrează de către preotul ortodox, chiar şi în cazul când una dintre ele n-ar fi de confesiune ortodoxă, Taina Cununiei ,, îşi produce efectul haric specific, adică ea este deplin validă. Sub raportul validităţii sau canonicităţii această cununie religioasă sau mixtă nu este permisă şi ea poate atrage sancţiuni „.[12]

2. Caracterul sau natura sacramentală a cunuiei : Există între catolici şi ortodocşi o serie de deosebiri care nu permit Bisericii Ortodoxe să considere drept taină deplină sau taină adevărată cununia catolică şi nici cea protestantă de orice nuanţă. Conform catolicilor, Taina Cununiei

şi-o administrează reciproc persoanele care se căsătoresc, prin exprimarea consensului în mod solemn în faţa preotului, care nu este decât martorul calificat şi autorizat să ia act de oficierea reciprocă de către cei doi soţi a acestei Sfinte Taine.

Ca urmare, din punct de vedere al învăţăturii ortodoxe, cununia catolică nici nu poate fi socotită drept taină, ci o simplă legătură care are la bază un contract – fie el religios sau moral – dublat de unul juridic şi încheiat potrivit rânduielilor dreptului roman, exprimat prin formula :

« Consensus facit nuptias » ( Consesnsul face nunta ).

3. Iconomia : Prin iconomie se urmăreşte a se deschide uşa mântuirii tuturor celor care cred în Hristos şi-şi manifestă dorinţa de a dobândi mântuirea înfăptuită de El. De asemenea, Biserica cea adevărată, care nu poate închide nimănui uşa mântuirii, suplineşte prin lucrarea Sf. Duh care sălăşluieşte într-însa, lipsa de har a celor care nu au primit Sf. Taine în mod valid, deci ce poate valida deopotrivă atât botezul nevalid, cât şi cununia nevalidă a eterodocşilor care aleargă în ajutorul ei.

Privită în lumina acestor elemente principale, chestiunea căsătoriilor mixte apare ca una dintre cele mai delicate probleme care se pun în relaţiile interconfesionale sau interbisericeşti şi care, după caz, poate fi soluţionată fie pe calea acriviei, fie pe calea iconomiei. Ambele modalităţi sunt tradiţionale în Biserica Ortodoxă, iar aplicarea uneia sau alteia este determinată de interese majore ale Bisericii, care au determinat ca, atunci când şi acolo unde există primejdia unui prozelitism străin care-şi face drum prin intermediul căsătoriilor mixte, să aplice acrivia sau, din contră, ca atunci şi acolo unde nu există această primejdie, să aplice iconomia.

Având însă în vedere că prin binecuvântata lucrare desfăşurată în spirit ecumenic în întreaga lume creştină, s-au creat condiţii noi care îmbunătăţeasc cu fiecare zi relaţiile interconfesionale şi interbisericeşti, se impune ca în acest spirit ecumenist, care se datoreşte fără îndoială lucrării Duhului Sfânt, să fie reconsiderată şi din partea Ortodoxiei,acrivia, şi să fie înlocuită prin iconomie.[13]

Concluzii

1. Problema slujitorului Tainei Nunţii nu se poate dezlega fără a se ţine seama de învăţătura Bisericii şi practica ei se cuprinde în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

2. Pe baza Sfântei Scripturi şi a Sfântei Tradiţii, în B.Ort., problema slujitorului Tainei Nunţii îşi găseşte fericita ei dezlegare. Aici slujitorul e preotul, aşa cum a orânduit Mântuitorul Iisus Hristos şi urmaşii Săi, iar acest slujitor, ispravnic al Tainelor Bisericii, ştie că în toate Tainele, şi deci şi în Taina Nunţii, Harul lui Dumnezeu vine prin el. Fără preot, oamenii pot încheia consimţăminte de căsătorie, dar nu vor putea sluji Taina Nunţii niciodată, căci orice Taină are nevoie, pe lângă instituirea dumnezeiască, de o parte văzută şi una nevăzută, iar Taina Nunţii nu poate face excepţie de restul Tainelor. Sprijinit pe învăţătura şi practica Bisericii sale, preotul ortodox este mărturie vie al adevărului de nezdruncinat că problema slujitorului Tainei Nunţii este o problemă mereu actuală şi că ea aruncă lumini deosebite asupra a ceea ce este atât de însemnat în viaţa creştină şi socială : FAMILIA.

3. Dezlegarea problemei slujitorului Tainei Nunţii în Biserica Romei, prin identificarea a ceea ce ea numeşte ,, contract cu Taina „, este o dezlegare nefericită care duce la pierderea unei Taine din patrimoniul Bisericii, făcând din slujitorul ei un asistent neputincios, care nu stă de faţă în ceea ce ar trebui să fie Taina Cununiei, decât ca o mântuire a unei învăţături greşite pe care Biserica lui, din motive lumeşti, trecătoare, se trudeşte s-o menţină împotriva adevărului, transformând nunta într-o ierurgie.

4. Nerecunoaşterea Nunţii ca Taină în Protestantism nu face altceva decât să arate şi mai bine marea importanţă a unei asemenea Taine, care, neputând fi scoasă din viaţa creştinilor, i se dă un oarecare caracter religios, căci era cu neputinţă să se spună creştinilor că rostul lor în lume n-are nici o legătură cu permanenţele ce trec dincolo de zările acestui veac.

De aceea, la nuntă apare pastorul care, în numele comunităţii nu face altceva decât să arate că practica Bisericii e mai tare decât erezia.[14]

5. De la Ortodoxie la Protestantism există o slăbire progresivă a învăţăturii despre apropierea omului de Dumnezeu şi între om-om, o aceentuare a distanţei.

În Ortodoxism – Tainele se întemeiază pe persoana vie a Mântuitorului Iisus Hristos ; prin Taine omul primeşte pe Hristos Însuşi pentru a muri şi învia împreună cu El şi toţi credincioşii se unesc prin ele în acelaşi Hristos.

În Catolicism – temelia Tainelor e moartea pe cruce a lui Hristos ; prin Taină, omul nu primeşte decât o graţie creată, deosebită de Hristos şi fiecare om altă graţie creată, încât credincioşii se găsesc într-o stare asemănătoare, dar nu într-o unitate.

Protestanţii – duc şi mai departe această destrămare a unităţii credinciosului cu Dumnezeu şi cu semenii săi în credinţă, după care omul nu mai primeşte de la Dumnezeu nici măcar o graţie creată, ci o simplă făgăduinţă a mântuirii viitoare. Omul nu mai e legat de Dumnezeu prin nimic de la El, ci numai prin credinţa lui cu care se atârnă de promisiunea lui Dumnezeu. ,, Tainele nu mai sunt mijloace de legătură a credincioşilor cu Dumnezeu şi între ei înşişi, nu mai sunt « încheeturile » între mădularele trupului tainic al Domnului, nu mai sunt vasele comunicante ale vieţii dumnezeieşi, de la Dumnezeu la credincioşi şi între credincioşi, pentru că nu mai circulă peste tot o astfel de viaţă de la Dumnezeu la credincioşi şi între credincioşi „.[15]

1. 6. Interpretarea Tainelor

a. Deosebirea :

– la ortodocşi : Taina – accentul cade pe ceea ce e nevăzut, spiritual, în lucrările sfinte ;

– la catolici : sacramentum ( sacer = sfânt ) – accentul cade pe latura ceremonială, văzută, a lucrărilor sfinte ( e formal, exterior şi legal ) ;

– la protestanţi : Tainele sunt mai mult simple semne ale făgădiunţelor dumnezeieşti pentru deşteptarea şi întărirea credinţei decât organe ale Harului ; sunt semne văzute, exterioare ale justificării lăuntrice.

b. Lucrarea Tainelor :

– la ortodocşi şi catolici Tainele lucrează în chip necesar ; adevăratul săvârşitor al Tainei este Mântuitorul sau puterea sfinţitoare a Sfântului Duh, care lucrează prin preot ; condiţiile sunt : obiective de validitate a tainei – prin preot şi conform rânduielii Bisericii – şi subiective.

c. Taina Nunţii este privită ca indisolubilă la ortodocşi şi catolici ( cu mici diferenţe ) :

– subiectul ( primitorul ) Tainei : ortodicşii şi catolicii admit căsătoriile mixte. Biserica Ortodoxă a impus celibatul pentru treapta de episcop, iar Biserica Catolică l-a extins la tot clerul ;

– ministrul ( săvârşitorul ) Tainei : la ortodocşi – preotul/episcopul ; la catolici: nu există o doctrină stabilită în această privinţă ; pe de-o parte, unii admit ca săvârşitori pe mirii înşişi, iar preotul e doar ,, un martor care dă caracterul de publicitate Tainei, iar binecuvântatea lui e o simplă ierurgie, neesenţială pentru încheierea Tainei „.[16]

– materia Tainei : catolicii nu au o doctrină unitară : materia ar fi persoana soţilor sau iubirea şi încrederea reciprocă.

– forma Tainei : la ortodocşi – binecuvântarea mirilor de către preot prin semnele exterioare

( unirea mâinilor mirilor şi punerea cununiilor pe capetele lor ) plus formele sacramentale şi rugăciunile respective ; la catolici – este consimţimântul celor ce se însoţesc.

– disciplina nunţii : ortodocşii nu admit a patra căsătorie, fiind o « fărădelege » ; catolicii o admit.

– indisolubilitatea căsătoriei : la ortodocşi, desfacerea căsătoriei se admite din două cauze : moartea fizică sau desfrâul ; la catolici – principial, nu se admite divorţul, ci numai încheierea unei noi căsătorii după decesul soţului. În cazul în care există certuri, se face o despărţire de casă şi de masă, nu divorţ. La protestanţi – căsătoria nu este Taină, ci o consideră numai ,, o rânduială dumnezeiască menită pentru perpetuarea neamului omenesc ; ea se confirmă public în biserică, cu oarecare ceremonii, rugăciuni şi binecuvântări. Se admite separarea doar pe motiv de desfrânare sau părăsirea căminului conjugal. Admit şi ei căsătoriile mixte, dar au ca impediment pentru căsătorii rudenia de sânge, nu şi pe cea spirituală „.[17]

Bibliografia

Branişte, Pr. Prof. Ene, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine,

art. în Ortodoxia XI, nr. 4 , Ed. Institutului Biblic şi de Misiune

Ortodoxă, 1959, Bucureşti, p. 515-516

Chirvasie, Pr. Magistrand Ioan Gh., Slujitorul Tainei în cele trei confesiuni

creştine, art. în Ortodoxia XI, nr. 2 , Ed. Institutului Biblic şi de

Misiune Ortodoxă, 1959, Bucureşti, pp. 218-233

Chiţescu, Pr. N., Ortodoxie şi Protestantism, art. în Ortodoxia II, nr. 3, Ed.

Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1950, Bucureşti,

pp. 424-425

Stan, Pr. Prof. Liviu Căsătoriile mixte, art. în StudiiTeologice XX,nr. 7-8, Ed.

Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă 1968, Bucureşti, p. 487

Stăniloae, Pr. Prof. D., Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni, art. în Ortodoxia

VIII, nr. 1, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1956,

Bucureşti, p. 3-28