Referate

COLIVA IN PRACTICA BISERICII

Coliva a fost introdusa in practica Bisericii dupa minunea Sfantului Teodor Tiron, savarsita la 50 de ani dupa moartea sfantului, in vremea imparatului Iulian Apostatul (361-363). Imparatul, dorind sa-i batjocoreasca pe crestini, a dat ordin guvernatorului orasului Constantinopol sa stropeasca toate proviziile din pietele de alimente cu sangele jertfit idolilor, in prima saptamana a Postului Mare. Sfantul Teodor, aparandu-i in vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370), i-a poruncit acestuia sa-i anunte pe crestini sa nu cumpere nimeni nimic din piata, ci mai degraba sa manance grau fiert cu miere (coliva).

La inceput, coliva a servit ca hrana, iar mai tarziu la pomenirea mortilor, dupa modele si traditii care existau deja in lumea pagana a timpului. Coliva facuta din grau fiert, inchipuie insusi trupul mortului, deoarece hrana principala a trupului omenesc este graul (din care se face painea).
Ea este totodata o expresie materiala a credintei noastre in nemurire si inviere, fiind facuta din boabe de grau, pe care Domnul insusi le-a infatisat ca simboluri ale invierii trupurilor: dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (vezi Ioan 12, 24 si I Corinteni 15, 36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia colivei reprezinta virtutile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice pe care nadajduim ca a dobandit-o mortul.

Leganarea colivei cu mainile este pe de-o parte expresia legaturii reale cu cei adormiti, iar pe de alta parte, un semn al invierii, asemanator celui din Sfanta Liturghie, cand preotii leagana sfantul aer deasupra Darurilor la citirea Crezului pana la momentul
cand se zic cuvintele „Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi”, inchipuind cutremurul care a avut loc cu ocazia mortii si invierii lui Iisus Hristos (Matei 27, 51).

DESPRE RUGACIUNE

Suntem legați de pământ, de materie, nu știm să zburăm în înalt, să luminăm cerul pentru a primi ajutorul ceresc necesar. Suntem amețiți, seduși, atrași de cele pământești trecătoare, nu ne putem desprinde ușor de acestea. Încercăm să acumulăm bogății pe pământ, căutăm mereu plăceri care să ne înveselească, dar acelea ne provoacă mai degrabă durere. Vrednic de milă și de plâns este cel ce caută bucuria în noroi.

Ascensiunea la cer începe prin căință, pocăință sinceră, prin inimă înfrântă și smerită. Omul merită să simtă faptul că nu a fost creat pentru pământ. Atașarea pătimașă nu bucură cu adevărat, lipirea de lucrurile vremelnice este o greșeală gravă ce are roade amare. Să urci mai sus decât cele visate nu este un lucru imposibil, ci este realizabil pentru toată lumea. Este suficient să ne dorim și să iubim. La început suntem ezitanți, timizi, temători, nu vrem să riscăm. Desigur, considerăm că este ceva de neatins, neobișnuit, nefiresc, imposibil și, în orice caz, nu pentru noi. Credem că este un joc nepermis și lipsit de evlavie, că suntem prea păcătoși pentru așa ceva: însă, rugăciunea nu este numai pentru sfinți.

Dacă cineva se roagă cuviincios și smerit, începe să i se îndulcească inima, să fie luminat, întărit și să găsească odihnă. Va simți că merită să se roage, va simți bucurie, mulțumire, siguranță, întărire și mângâiere. Va pricepe că rugăciunea este o mare necesitate a sufletului său, o mișcare naturală, o lucrare dumnezeiască și va deveni un obicei virtuos și nu o lucrare formală, o delectare zilnică și un dar. Așa cum trupul vrea zilnic mâncare pentru a se întreține, tot așa vrea și sufletul nostru nemuritor.

Nimeni nu-L poate iubi pe Dumnezeu fără să aibă o relație personală cu El, fără să-I vorbească și să se roage. Întotdeauna se gândește la El și apelează la ajutorul Său.

Aducerea aminte de Dumnezeu înseamnă rugăciune. Îți aduci aminte de pesoana iubită și te bucuri. Chemarea lui Dumnezeu este prilej de mare bucurie, de pace și binecuvântare. Fără rugăciune, sufletul rămâne fără suflare, neputincios, bolnav, iar rugăciunea dăruiește sănătate duhovnicească, echilibru, discernământ, luminare, sfințenie. Rugăciunea devine scut împotriva păcatului. Cel ce se roagă, e prins în conversația cu Dumnezeu și nu se ocupă cu lucruri deșarte, ci învață smerenia, blândețea, simplitatea și iubirea. Cel care se roagă este fiul iubit al lui Dumnezeu.

CUM TREBUIE SA NE PREGATIM PENTRU SFINTA LITURGHIE?

Când vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, adu-ţi aminte că biserica este “Casa lui Dumnezeu”, de care se cuvine “să ne apropiem cu inimă curată, în deplinătatea credinţei, curăţându-ne prin stropire inimile de orice cuget rău şi spălându-ne trupul cu apă curată …”, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Evrei, 10, 22). […] îmbracă-te în haine curate şi îngrijite, de sărbătoare, dar nu cu găteală prea multă şi lux; îndeosebi femeile să lase obişnuitele podoabe, dresuri şi sulemeneli şi să vină cu capul acoperit (I, Cor. 11, 5 şi I Tim. 2, 9 şi Aşezămintele Sf Apostoli II, 57). Şi pentru că nu este cuviincios să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu mâinile goale (Ieş. 22, 15), dacă poţi, pregăteşte din vreme darul tău pentru altar: lumânări, tămâie, prinoase din darurile pământului, dar mai ales prescura, vinul şi pomelnicul cu numele viilor şi celor adormiţi ai casei şi neamului tău.

Ce închipuie prescurile şi vinul aduse de credincioşi pentru Liturghie? Ele închipuie sau înfăţişează mai întâi însăşi fiinţa trupească şi sufletească a credincioşilor, pe care ei o aduc jertfă lui Dumnezeu, sub această formă. De ce? Pentru că, spre deosebire de jerfele din Legea Veche, care constau din cărnuri sau din roadele pământului şi din care se hrăneau nu numai oamenii, ci şi animalele, pâinea şi vinul sunt alimente care alcătuiesc numai hrana omului, şi anume hrana lui de căpetenie. Ele nu numai că întreţin viaţa trupească a omului, ci totodată o şi simbolizează în chipul cel mai potrivit. În al doilea rând, pâinea, făcută din atâtea boabe de grâu strânse laolaltă, şi vinul, ieşit din zdrobirea în acelaşi teasc a atâtor ciorchini de boabe de struguri, simbolizează şi unitatea sau legătura nevăzută care leagă între ei pe toţi fiii Bisericii, făcând din ei un singur trup: Trupul tainic al Domnului. În felul acesta, pâinea şi vinul aduse de credincioşi alcătuiesc şi semnul văzut prin care se arată că ei iau parte cu adevărat la jertfa care se aduce la Liturghie şi că îşi dau obolul lor la ea.