DUMINICA A VII-A DUPĂ PAŞTI (A SFINŢILOR PĂRINŢI)

UNITATEA CREDINŢEI

Pericopa Evanghelică de azi se prezintă ca una dintre cele mai zguduitoare rugăciuni rostite de Mântuitorul Hristos în grădina Ghetsimani, rugăciunea pentru Sine, pentru ucenici şi pentru întreaga lume. Această rugă­ciune prezintă o importanţă deosebită şi datorită faptului că a fost rostită cu puţin înainte de patima Sa cea de bună voie şi de încheierea activităţii Sale pământeşti, Mântuitorul gân­dindu-se în aceste momente la unitate şi la existenţa unei credinţe unitare care să-i ţină aproape pe toţi creştinii: „Părinte, Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat ca să fie una, precum suntem şi Noi” (Ioan 17,11).

Duminica de azi este închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic, cea dintâi întrunire a toată Ortodoxia, care s-a ridicat împotriva ereziilor, a învăţăturilor greşite, care a căutat să restabilească unitatea de credinţă, împlinirea dezide­ratului promovat de Mântuitorul lumii în grădina Ghetsimani, în Joia Mare.

După ce Biserica a avut de luptat cu persecuţiile declan­şate de împăraţii păgâni, mai bine de 200 de ani, a avut de luptat şi cu unele învăţături greşite propagate de unii creştini şi chiar de ierarhi din sânul său. Cele mai multe învăţături greşite în sânul Bisericii făceau referire la persoanele Sfintei Treimi şi cu precădere la Fiul lui Dumnezeu, care nu a putut fi înţeles ca Om adevărat şi Dumnezeu adevărat în acelaşi timp. Chiar din vremea apostolilor existau certuri în Biserică, aşa cum ne încredinţează Sf. Apostol Pavel. „Căci, fraţilor, prin oamenii de la Hloe din casă mi-a venit ştire că la voi sunt certuri; şi spun aceştia că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos! Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?” (I Corinteni 1, 11–13).

Cea mai zguduitoare erezie a primelor veacuri creştine pornită în sânul Bisericii a fost cea a ereticului Arie care a început să susţină că Iisus Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu, ci doar o creatură mai deosebită înzestrată cu puteri supra­na­turale. Prin urmare, Arie nega divinitatea Fiului, iar pe Sfânta Fecioară Maria o numea născătoare de om, nu de Dumnezeu. Din pricina acestei erezii, s-a convocat la anul 325 în vremea împăratului creştin Constantin cel Mare, la Niceea, în Asia Mică, cel dintâi sinod ecumenic. Acest sinod prin hotărârile celor 318 părinţi participanţi, a fixat învăţătura precisă despre Dumnezeu Tatăl şi Fiul lui Dumnezeu, învăţătură ce s-a cristalizat în primele şapte articole ale Simbolului de credinţă care, împreună cu celelalte cinci articole stabilite la Sinodul II, se rosteşte până azi în bisericile noastre, ca o mărturie a dreptei credinţe şi biruinţe asupra tuturor ereziilor.

Veacul al IV-lea al erei creştine este numit veacul de aur al Bisericii, deoarece în această perioadă au excelat în Biserică personalităţi creştine deosebite, care prin viaţa şi activitatea lor au făcut totul pentru triumful dreptei credinţe, pentru înlăturarea tuturor învăţăturilor greşite din Biserică. Începutul acestui veac coincide cu deplina libertate acordată creştinilor prin venirea la putere a împăratului creştin Constantin cel Mare, din a cărui poruncă se convoacă primul sinod ecumenic. Personalităţi marcante, ca Sf. Nicolae sau Sf. Atanasie cel Mare, au făcut să se stabilească cu exactitate credinţa cea adevărată. În acelaşi veac al IV-lea, au strălucit alţi dascăli ai Bisericii, ca Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, care au rămas exemple vii de trăire a Evangheliei, aşa cum a propovăduit-o Mântuitorul Iisus Hristos.

Este adevărat că în sânul Bisericii au apărut în decursul veacurilor şi alte învăţături greşite, dar de fiecare dată Biserica şi-a ridicat glasul cu însufleţire căutând a înlătura tot ceea ce este fals, ceea ce aduce dezbinare. Apostolii, mărturisitorii, mucenicii precum şi urmaşii lor, pătrunşi de dragostea faţă de Dumnezeu şi credinţa cea adevărată au fost şi sunt însufleţiţi de cuvintele Mântuitorului: „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Biserica este confruntată, mai ales azi, cu tot felul de învăţături greşite abateri de la cele trăite şi propovăduite de Biserica noastră dintotdeauna. Ca buni creştini să credem ceea ce au crezut moşii şi strămoşii noştri, silindu-ne a păstra „unitatea Duhului în legătura păcii”.

Dezbinările dintre oameni desigur că ne întristează, ne dezamăgesc, ne întristează mai ales plecarea Mântuitorului cu trupul din această lume, aşa cum s-au întristat Apostolii atunci când Mântuitorul le-a prezis aceasta. Să nu uităm că Mântui­torul i-a încurajat pe Apostoli, când a avut în vedere greutăţile ce aveau să le întâmpine.

În aceste momente le aduce aminte de împărăţia cerurilor: „Să nu se tulbure inima voastră… în casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri” (loan 14, 1–2). Gândul la viaţa cea veşnică i-a însufleţit pe Apostoli în greutăţile lor, pe mucenici în chinurile lor, pe mărturisitorii credinţei în activitatea lor.

Pildă vie de urmat ne sunt şi Sfinţii Părinţi de la Sinodul I ecumenic a căror prăznuire o facem azi. Râvna de care au dat dovadă în apărarea credinţei ortodoxe este un exemplu viu şi pentru noi cei de azi, de a urma neabătut credinţa strămo­şească, de a respecta neabătut cuvântul Sfintei Scripturi care ne îndeamnă să fim una. Aşa ne spune Domnul Iisus Hristos în cuvintele: „Dar nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis!” (loan 17, 20–21).