DUMINICA A II-A DUPĂ PAŞTI (A TOMII)

GATA ORICÂND DE JERTFĂ

De aproape două mii de ani, lumea întreagă atribuie pe nedrept Apostolului Toma calificativul de „necredin­ciosul”. Chiar în discuţiile zilnice, când cineva nu se lasă convins, i se reproşează: eşti ca Toma. Când încercam să convingem pe cineva asupra unui adevăr, de multe ori primim răspunsul: „Nu cred până nu văd, sunt Toma necredinciosul”.

Această necredinţă ce i se atribuie lui Toma Apostolul, nu se poate asemăna cu necredinţa pe care o manifestă unii în zilele noastre, oameni cu sufletul plin de răutate, ură şi mereu înclinaţi spre rău.

Apostolul Toma a fost ales de Dumnezeu, ca o unealtă cu ajutorul căreia să se adeverească, în mod cert, Învierea Fiului Său, a Domnului nostru Iisus Hristos.

După minunata Sa înviere, Domnul Iisus Hristos se arată tuturor colaboratorilor Săi apropiaţi, începând cu femeile mironosiţe şi sfârşind cu Apostolii Săi, chiar în ziua învierii. Numai Apostolul Toma nu se învrednicise de această cinste. Toţi Apostolii erau veseli şi comentau puterea şi mărirea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Apostolul Toma era cuprins de panică şi durere sufletească. El se vedea pe sine a fi cel mai mic, cel mai neînsemnat şi cel mai nenorocit dintre Apostoli. Toţi ceilalţi Apostoli petrec o săptămână de linişte şi mân­gâiere sufletească; numai Apostolul Toma se zbuciuma în nelinişte.

Era întâmpinat adeseori de ceilalţi Apostoli prin cuvintele: „Am văzut pe Domnul înviat” (Ioan XX, 25), cuvinte care străbăteau ca un ghimpe în inima lui.

Din cauza acestor provocări, Apostolul Toma spune memorabilele cuvinte: „Dacă nu voi vedea pe mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan XX, 25).

Prin aceste cuvinte, Apostolul Toma încerca să alunge nesocotinţa şi dispreţul în care i se părea că ajunsese. Cu toate acestea inima lui ardea de dorul de a vedea pe Iisus şi în sufletul lui trăiau legăturile cele mai strânse cu învăţătorul său.

Apostolul Toma a fost unul dintre cei mai devotaţi Apostoli ai lui Hristos, gata oricând la jertfă: dovadă sunt eve­nimentele întâmplate cu puţin înainte de Patimile Mântuito­rului. Când a fost înştiinţat Mântuitorul că prietenul Său Lazăr e bolnav, a zis Apostolilor Săi: „Să mergem iarăşi în Iudeea, iar ucenicii l-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo? (Ioan XI, 7–8). La aceste cuvinte, Toma, care se numeşte Geamănul, a zis celorlalţi ucenici: să mergem şi noi şi să murim cu El” (Ioan XI, 16).

Tocmai din aceste motive, că a fost hotărât şi devotat Apostol a avut rolul de a fi verificatorul material al rănilor Domnului Înviat din morţi a treia zi.

După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, dar de această dată era şi Toma cu ei. Domnul Iisus Hristos a venit prin uşile încuiate, şi a stat în mijlocul lor zicându-le: „Pace vouă.” Apoi a zis Apostolului Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan XX, 27).

Convins de această realitate, nu a mai stat o clipă la îndoială, ci a strigat cu glas mare şi a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan XX, 28). O mărturisire sinceră, deplină şi fidelă, care va rămâne pentru generaţiile viitoare, până la sfârşitul veacurilor!

Purtarea lui Toma nu l-a supărat pe Iisus, fiindcă l-a văzut că era fără vicleşug. Pe de altă parte, necredinţa lui, Domnul o ştia foarte bine, dar ea avea să întărească credinţa altora. A venit doar pentru bolnavi, şi nu pentru sănătoşi.

Desigur că sunt mai fericiţi aceia care nu au nelinişte ca Toma, care nu au lipsă de certitudini ca el. O asemenea stare vine dintr-o minte luminată, din smerenie, nădejde, iubire şi jertfă.

Şi astăzi sunt necredincioşi asemeni lui Toma., oameni care nu pot crede în mărturia altora.

Oamenii se urăsc, îşi fac multe necazuri şi rele, promisiuni mincinoase, se înşeală, încât nu e de mirare că nu mai pot da crezare unii altora.

Însă, urmaşii lui Toma dacă sunt sinceri, dacă vor să creadă, dacă se lasă conduşi ca şi Toma, dacă vor să vadă urmele, semnele lăsate de iubirea creştinească în rândul oamenilor, vor sfârşi prin a crede.

Toma a fost ultimul care a crezut şi primul care a spus-o: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Mai judecaţi sunt aceia care nu vor să creadă nicidecum, fiindcă de crezi în una trebuie să crezi în toate, deci şi în ziua cea mare a socotelilor şi a dreptăţii.

În această osândă intră şi aceia care nu cred şi totuşi se fac că au credinţa, aceia care nu caută să-şi înmulţească credinţa, ci se mulţumesc numai cu numele de creştin.

Să nu fim necredincioşi, ci credincioşi, gata oricând la jertfă, pentru că va trebui să dăm socoteală pentru fiecare faptă săvârşită de noi, la judecata cea de apoi.