CUVÂNT LA ZIUA A III-A DE PAŞTI

CREDINŢA ÎN HRISTOS

Invierea Domnului zguduie de fiecare dată porţile mor­mântului nostru sufletesc, chemându-ne la viaţa cea nouă, ca odinioară pe Lazăr cel înviat din morţi.

Când auzim cântându-se „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”, să nu ne gândim numai la cei care dorm somnul de veci, în morminte, ci şi la mormântul din interiorul nostru, în care sălăşluieşte credinţa noastră cea adormită, pacea sufletului cea pierdută, şi bucuria inimii cea uitată, deasupra cărora stă de strajă frica zilei de mâine. Şi totuşi ne întrebăm: de ce rămânem noi tot cei vechi şi nepăsători?

Dacă despărţirea noastră de Dumnezeu şi cufundarea în păcat este moartea sufletului, atunci şi pocăinţa şi renaşterea la credinţă este învierea lui. Învierea trupului nu este cu nimic o minune mai mare decât învierea sufletului la o nouă viată.

În zadar am încerca noi cu mintea noastră slabă să înţe­legem cum poate omul cel muritor să se facă părtaş la viaţa cea veşnică, când între Dumnezeu şi om vedem cum se ridică ca un perete despărţitor mormântul şi putreziciunea. Ce ne poate pe noi lumina este numai învăţătura Domnului şi Mântuito­rului nostru Iisus Hristos, în viaţa cea veşnică, noi nu putem intra cu trupul acesta stricăcios, ci numai cu sufletul nostru cel nemuritor. Calea spre viaţa cea veşnică o aflăm prin ascultarea cuvântului dumnezeiesc şi prin credinţa cea vie în adevăratul Dumnezeu. „Şi aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos”.

A crede în Hristos înseamnă a ne lega viaţa de El şi a-L primi în noi pentru a vieţui împreună, a-L face pe El luminător şi propovăduitor al vieţii noastre şi a ne preda cu totul Lui. „Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan XV, 4–5). Orice legătură între om şi lume o desface moartea, însă legătura de viaţă între om şi Dumnezeu păstrată până la moarte, nu o mai poate desface nimeni. Creştinul care s-a mutat din această viaţă împăcat cu Dumnezeu şi cu credinţa întreagă în El, nu mai poate avea frică de judecata cea de apoi. El face parte dintre slujitorii lui Hristos şi locul lui se afla acolo unde este şi Stăpânul său. „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan XII, 26). Se poate spune despre unul ca acesta că „s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan V, 24). Credinţa în Hristos şi viaţa trăită după legea Lui este puntea care ne trece din această viaţă în viaţa cea veşnică. Mântuitorul exprimă foarte des acest adevăr când zice: „Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan VI, 4 7), adăugind şi acestea: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan XI, 25).

Despre osânda cea veşnică Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că noi înşine ne-o pregătim, încă de aici de pe pământ. „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede, a şi fost judecat pentru că nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan III, IV>). Necredinţa şi lepădarea de Hristos şi de Biserica Sa este începutul osândei pe care cel necredincios şi-o pregăteşte încă de aici de pe pământ şi această osândă i se va rosti în ziua judecăţii de apoi, iar începutul vieţii de veci se face prin alipirea sufletului nostru mai mult de Dumnezeu, care este izvorul vieţii.

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei XXIV, 35) – aşa ne-a făgăduit Domnul şi Mân­tuitorul nostru Iisus Hristos, şi noi ştim că nimic din ceea ce a făgăduit Dumnezeu nu se va clăti. Împlinirea făgăduinţelor lui se va face în veacul ce va să vină, spre care noi privim neîn­ce­tat ca spre o ţintă. Şi la gândul împlinirii tuturor făgăduinţelor date nouă de Dumnezeu, praznicul cel luminat al Învierii Domnului face să tresalte de bucurie sufletele noastre nemu­ritoare, o primăvară sufletească, întărind în noi nădejdile şi încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu.

Învierea Domnului este o mărturie neîndoielnică despre aceea că Dumnezeu veghează neîncetat asupra lumii. Lumea nu este condusă la întâmplare, ci după planul Lui, El n-a făcut pe om pentru a-l nimici, ci l-a creat din iubire şi-l ocroteşte pentru a-l ridica la Sine, binele iese întotdeauna biruitor asupra răului, nu viaţa aceasta trecătoare a trupului este cea adevărată, ci viaţa sufletului, trăită după Legea lui Hristos, potrivit voinţei Tatălui ceresc, singura care ne face moştenitori ai cerului.

Numai înălţându-ne pe acest pisc de munte, care este Învierea Domnului, vom fi în stare să înţelegem rostul adevă­rat al vieţii, să ne bucurăm de ea şi să ne pregătim drumul spre viaţa cea fără de sfârşit care este la Dumnezeu. Întunericul a trecut şi de acum în faţă ne străluceşte Învierea Domnului pe care în aceste zile am prăznuit-o. Să lepădăm, deci, frica şi faptele întunericului, umblând ca fii ai luminii şi răscum­părând vremea.