TAINA CASATORIEI (II)

– abordare interconfesională

 

† Dr.Onufrie Pop
Arhiepiscop de Bergamo si Mitropolit Primat
Mitropolia Autonoma Crestin Ortodoxa dupa Vechiul Calendar in Italia

 

Sfintele Taine – generalităţi

Condiţiile necesare omului pentru a se putea mântui sunt în număr de trei: harul, credinţa şi faptele bune. Aşadar, la loc de frunte sau pe plan principal stă harul divin care este absolut necesar pentru mântuirea personală sau subiectivă a omului şi comuniunea lui cu Dumnezeu în Hristos, har care se revarsă peste fiinţa noastră prin cele şapte Sfinte Taine.

Conform „Învăţăturii de credinţă creştin ortodoxă”, Sfintele Taine sunt „lucrări văzute prin care, în chip nevăzut se pogoară asupra omului harul lui Dumnezeu”.[1] Totodată, sunt punţi de legătură, de trecere şi de participare la o nouă realitate, la viaţa în Dumnezeu Treime. Sfintele Taine sunt „şapte posibilităţi concrete de integrare sau reintegrare a vieţii noastre individuale în viaţa trupului eclesial. În acelaşi timp, aceste sunt tot atâtea evenimente de realizare şi manifestare a Bisericii, a constituirii harismatice a creaţiei celei noi, care primeşte viaţă de la Duhul”.[2]

Instituirea Tainei Căsătoriei

Una dintre cele şapte Sfinte Taine instituite de Fiul lui Dumnezeu este Taina Nunţii, a Cununiei sau Căsătoria. Taina nunţii este „un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică”.[3]

Familia a fost instituită de Dumnezeu încă din Rai şi binecuvântată (Facerea 1,28), însă, harul divin în adevăratul sens al cuvântului se revarsă peste familie prin Taina Nunţii pe care Fiul lui Dumnezeu a instituit-o prin participarea Sa la nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-11).

Prin participarea Sa la această nuntă Mântuitorul a binecuvântat la rândul Său familia şi totodată a ridicat nunta la rangul de Sfântă Taină. Majoritatea exegeţilor văd în această pericopă, care este şi Evanghelia rânduită să se citească în cadrul slujbei de Cununie – adevărata consfinţire dumnezeiască a Nunţii ca realitate tainică legată de iconomia mântuirii. După învăţătura Bisericii ortodoxe, cât şi după cea a Bisericii Apusene, Taina Cununiei a fost instituită de Mântuitorul Hristos la această nuntă din Cana Galileei. Totodată, pentru ambele Biserici , Taina Nunţii „îşi are temeiul în voinţa Mântuitorului, Care a restabilit monogamia şi a conferit căsătoriei dimensiunea spirituală a harului dumnezeiesc.”[4]

Spre deosebire de Bisericile protestante, atât pentru Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, noţiunea de căsătorie, în calitatea ei de Taină, „presupune că omul nu este numai o fiinţă cu funcţiuni fiziologice, psihologie şi sociologice, ci, în aceeaşi măsură sau mai înainte de toate, fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că viaţa lui, în întregime, pune în discuţie valorile veşnice şi chiar pe Dumnezeu Însuşi.”[5] Această afirmaţie nu este însă valabilă pentru protestanţi din moment ce ei nu găsesc în Taina Cununiei nici materie, nici transmitere de har dumnezeiesc astfel încât resping această taină. Ei o acceptă numai ca rânduială dumnezeiască pentru transmiterea neamului omenesc. Aceştia consideră şi căsătoria celor necredincioşi şi nerenăscuţi deopotrivă de sfântă şi cu nimic mai prejos decât căsătoria creştinilor. În acest mod a apărut căsătoria civilă, care nu are nevoie de binecuvântarea Bisericii lui Hristos. Aceasta face inutilă orice întărire şi sfinţire a legăturii conjugale, prin solemnitate şi rugăciuni bisericeşti.[6]

Cele două Biserici, Ortodoxă şi Catolică se sprijină pe texte scripturistice când afirmă că Nunta sau Căsătoria este una dintre cele şapte Sfinte Taine instituite de Hristos, Taine prin care se revarsă asupra omului harul divin. Unul din aceste texte este cel de la Efeseni 5,32: „Taina aceasta mare este; iar eu zic: în Hristos şi în Biserică”. Având la bază cuvintele Sfântului Apostol Pavel, cele două Biserici învaţă că Nunta devine Taină a Bisericii, familia se sfinţeşte şi devine ea însăşi o „mică biserică” care are menirea de a sfinţi lume, prin cei uniţi prin căsătorie.

Folosind cuvântul „taină” şi parcă el însuşi cutremurat de adâncimea ei mistică, „Pavel stabileşte aici, într-o formulă conclusivă la învăţătura că „bărbatul este cap femeii aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii” (relaţie de subordonare în care însă iubirea sfinţitoare transcende mistic însăşi ideea de inegalitate), adevăratul caracter şi adevăratul conţinut al conjugalităţii creştine”.[7]

Avându-se în vedere caracterul de Taină al Căsătoriei, pentru Biserica de Răsărit şi cea de Apus, în cadrul acesteia „omul îi aduce Bisericii viaţa lui naturală ca să-i fie altoită pe modul de existenţă eclezial, modul care imortalizează natura. Prin această taină, căsătoria nu mai este pur şi simplu un eveniment de relaţie şi de cunoaştere reciprocă, limitat la puterea iubitoare a naturii. Relaţia şi cunoaşterea dintre soţi devin un eveniment eclesial, ele au loc nu numai în interiorul naturii ci şi al Bisericii.”[8]

Însuşirile esenţiale ale Căsătoriei

Cu privire la însuşirile esenţiale ale Tainei Căsătoriei, Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică afirmă că acestea sunt: unitatea şi indisolubilitatea. Cea dintâi însuşire evidenţiază că ea este o legătură între un singur bărbat şi o singură femeie (monogamia), iar cea de-a doua, arată că această legătură nu se poate desface după bunul plac, ea fiind încheiată pentru întreaga viaţă, după cuvintele Mântuitorului Hristos: „Ceea ce a împreunat Dumnezeu, Omul să nu despartă” (Matei 19,6).[9]

  1. a. unitatea

Cu privire la unitatea căsătoriei, cele două Biserici sunt de acord că ideea de unitate reiese în mod spontan şi necesar din analiza naturii adevăratei căsătorii, în aşa fel că fără ea nu se poate concepe nici semnificaţia întemeierii unei familii. Unirea normală dintre un bărbat şi o femeie este unirea monogamică. Pentru Biserica Ortodoxă şi cea Catolică unitatea monogamică a căsătoriei rezultă şi din analiza avantajelor pe care ea le prezintă în viaţa conjugală şi familială:

  1. Căsătoria monogamică este, mai întâi, conformă cu condiţiile biologice ale speciei umane;
  2. Ea favorizează categoric procrearea;
  3. Favorizează în mod egal demnitatea, virtuţile şi fericirea soţilor;
  4. Întăreşte legăturile familiei şi prin acestea şi pe cele sociale;
  5. Copiii, la rândul lor, sunt mai favorizaţi prin viitoarea stabilitate conjugală;
  6. Părinţii înşişi se bucură de o viaţă prelungită în blândeţe şi forţă, de o atmosferă de tandreţe şi respect ce este pentru vârsta îmbătrânită ceea ce este pentru trupul obosit patul de odihnă;
  7. Unitatea monogamică se acordă cu formele cele mai înalte ale moralei şi religiei, care o proclamă ca singura căsătorie admisibilă.[10]

b. indisolubilitatea

Dacă în ceea ce priveşte unitatea Tainei Căsătoriei nu există deosebiri între cele două Biserici, cu privire la indisolubilitatea acestei Taine lucrurile stau altfel. Indisolubilitatea Căsătoriei ca taină reiese din cuvintele Mântuitorului: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu desfacă”(Matei 19,6). În aceste cuvinte ale lui Hristos cu privire la indisolubilitatea căsătoriei ia naştere ideea că adevărata căsătorie este o legătură care are în ea tăria veşniciei.

Deşi Mântuitorul accentuează indisolubilitatea Căsătoriei, totuşi El evidenţiază o singură excepţie admisă pentru desfacerea căsătoriei, excepţie care are în vedere păcatul adulterului: „Eu însă vă spun vouă: Că cine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricina de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 5,32).

Biserica Răsăriteană, bazându-se pe cuvintele Mântuitorului, admite divorţul, ca dispensă divină. Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, cea Catolică nu admite în nici un fel divorţul, inclusiv în cazul adulterului.

După Evanghelie, adulterul „distruge realitatea însăşi, esenţa mistică a căsătoriei. Iubirea fiind materia Tainei, schimbul de promisiuni nu este decât o mărturisire simptomatică a prezenţei reale a iubirii. Adulterul dovedeşte că n-a mai rămas nimic din materia Tainei. Divorţul nu este decât o constatare a absenţei, o dispariţie , o distrugere a iubirii”.[11]

Acceptând divorţul, Biserica Ortodoxă face dovada nemărginitului ei respect faţă de persoana umană. Dacă ea îngreunează totuşi divorţul şi îşi exprimă net rezervele, aceasta este din dorinţa de a preveni orice uşurare şi a avertiza cu privire la pericolul de compromitere a vieţii omului.

Aşadar, Biserica Ortodoxă, bazată pe cuvântul Fiului lui Dumnezeu nu admite divorţul celor căsătoriţi decât în cazul când unul dintre ei a rupt unitatea prin adulter. Ba mai mult! Biserica Ortodoxă, spre deosebire de cea Catolică mai îngăduie să cunune pe cel în cauză dacă divorţul nu s-a produs din vina lui, dar nu mai mult decât de trei ori. Pentru a doua căsătorie impune o pocăinţă şi o oprire de la Sfânta Împărtăşanie pe durata a doi ani, iar pentru a treia, pe timp de cinci ani.[12] De asemene, în rugăciunile ce se rostesc în cadrul slujbei acestei căsătorii se cere iertarea păcatelor celor care se cunună: „Stăpâne, Doamne Dumnezeule… iartă fărădelegile robilor tăi, chemându-i pe dânşii la pocăinţă, şi dându-le lor iertarea greşelilor, curăţirea păcatelor … celor de voie şi celor fără de voie, Acela ce ştii neputinţa firii omeneşti”.[13]

Deşi Biserica Ortodoxă nu cunună pe cineva mai mult decât de trei ori, totuşi, faţă de a doua nuntă a manifestat întotdeauna rezerve. Biserica primară sfătuia preotul să nu ia parte la masa de nuntă. A treia căsătorie este doar tolerată. Sinodul de la Constantinopol, din anul 920, declară cea de-a patra căsătorie nulă.[14]

În timp ce întreaga atenţie a Bisericii Catolice este îndreptată numai spre divorţ, iar nu pe cauzele care îl generează, Biserica Ortodoxă se ocupă în primul rând de cauze.

La polul opus, Biserica de Apus nu îngăduie în nici un caz divorţul, impunând numai separarea provizorie a celor doi soţi care nu se înţeleg, cu toate că, în împrejurări excepţionale, Papa dezleagă cununia, considerând-o ca nefăcută, îndeosebi la capetele încoronate.[15] Dimpotrivă, Biserica Răsăritului, consideră adulterul cauza canonică şi principală a divorţului, însă în practică ea permite desfacerea căsătoriei şi pentru alte motive: apostazia sau lepădarea de credinţă, o boală gravă (lepra, sifilisul, mutilarea voluntară), nebunia incurabilă, atentarea la viaţa celuilalt a unuia dintre soţi. Astfel motivele pentru care Biserica Ortodoxă îngăduie divorţul sunt: moartea materiei însăşi a Tainei, a iubirii, prin adulter; moartea religioasă prin apostazie; moartea civilă prin condamnare; moartea fizică prin absenţă.[16]

Biserica Catolică, plecând de la cuvintele Mântuitorului „cel care se căsătoreşte cu cea lăsată săvârşeşte adulter” care au caracter general şi absolut, afirmă că în caz de desfrânare, se îngăduie lăsarea femeii, dar nu şi o nouă însoţire datorită faptului că acea căsătorie există.

Biserica de Apus nu admite divorţul care loveşte în indisolubilitatea Tainei Căsătoriei căci, pentru ea cuvintele Mântuitorului „oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter” (Matei 19,9) nu evidenţiază de loc acest lucru. În aceste cuvinte, Biserica de Apus vede prin exegeţii ei o adâncire şi o extindere a legii din partea Mântuitorului astfel:

1. Iisus nu admite nici un temei pentru lăsarea femeii;

2. Înfierează recăsătoria ca un adulter;

3. Apreciază adulterul după principiile juridice ca o lezare a drepturilor bărbatului, dar le extinde, văzând în adulter şi un delict împotriva femeii proprii;

4. Mântuitorul ridică femeia la acelaşi rang cu bărbatul;

5. Adulterul femeii (Matei 5, 31) este doar motiv de lăsare a ei şi nu de desfacere a căsătoriei.[17]

Numai că aceste interpretări sunt, în parte, eronate. Desfrânarea este privită de către Domnul drept pricină de despărţire, astfel încât Biserica Ortodoxă, din cauză că ordinea naturală a căsătoriei este indisolubil legată de cea spirituală, a iubirii, în lumina Logosului întrupat, admite divorţul şi cea de-a treia căsătorie numai atunci când încetează iubirea din cauza infidelităţii conjugale.

Neputinţa Bisericii Catolice de a exprima caracterul specific eclesial al căsătoriei creştine şi încercarea de a-l introduce, în măsura în care îl percepe, în cadrul legitimităţii formale, se traduce şi prin ideea dea prezenta despărţirea soţilor în două feluri, şi anume: perfectă şi imperfectă, arătând prin forma despărţirii imperfecte a căsătoriei menţinerea principiului indisolubilităţii. Despărţirea imperfectă ar fi aceea în care soţii rămân pe mai departe în legătura căsătoriei, în următoarele condiţii:

  1. Nu mai sunt datori să-şi îndeplinească datoriile lor de soţi (separarea de aşternut) şi
  2. Nu mai sunt datori să locuiască împreună (separarea de masă).

Biserica Ortodoxă răspunde acestor încercări cu privire la neacceptarea divorţului de către Biserica Catolică astfel: în primul rând, separarea exterioară a soţilor pentru infidelitate, adică separarea de aşternut şi de masă, era necunoscută la iudei şi în Biserica veche. Apoi cuvintele Mântuitorului „cel care se căsătoreşte cu cea lăsată săvârşeşte adulter” nu se referă la femeia care a fost lăsată din motiv de desfrânare, ci numai la femeia care a fost lăsată , în mod arbitrar. Chiar presupunând că şi cuvintele „cel care se căsătoreşte cu cea lăsată…” au caracter general şi, potrivit lor, se opreşte căsătoria soţului vinovat, nu reiese de aici că soţul nevinovat nu este îndreptăţit să încheie o nouă căsătorie. Dându-i dreptul să se despartă, Mântuitorul Hristos nu-l opreşte de la o nouă căsătorie; nici nu există vreun motiv convingător pentru ca acela care a suferit să fie lipsit de o nouă însoţire, prin cununie[18].

Alte deosebiri cu privire la Taina Căsătoriei între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică

O altă deosebire între cele două Biserici cu privire la Taina Căsătoriei este aceea că, Biserica de Apus a instituit celibatul întregului cler, ceea ce nu este drept, deoarece este împotriva învăţăturii Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, în timp ce Biserica Ortodoxă opreşte doar căsătoria episcopilor. Căsătoria clerului cu excepţia episcopului în cadrul Bisericii Ortodoxe se întemeiază pe cuvintele Sf. Apostol Pavel care spune că preotul trebuie să fie: „fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini…Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure femei să-şi chivernisească casele şi pe copiii lor” (1 Timotei 3, 2-12). Aşadar, una dintre calităţile pe care preoţii, cât şi diaconii Bisericii Ortodoxe trebuie să o aibă este aceea de a fi căsătoriţi, pe când Biserica Catolică a impus celor trei trepte celibatul.

Biserica Ortodoxă spre deosebire de cea Romano-Catolică a îngăduit pe temeiul revelaţiei cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie căsătoria preoţilor, deşi nu interzice celibatul sau starea monahală. Doar episcopii sunt aleşi din monahilor sau a celor celibi: „Prescripţiile precise ale canoanelor, privitoare la căsătoria preoţilor, nu cer numaidecât ca fiecare să se căsătorească înainte de hirotonie, ci lasă pe candidat liber să se căsătorească sau să intre necăsătorit în preoţie. Hotărârea însă trebuie luată înainte de hirotonie, pentru că, dacă intră în cler căsătorit, clericul nu mai poate desface căsătoria pentru motiv de evlavie (Canonul 5 Apostolic; Canonul 13 Trulan) şi tot astfel dacă a intrat necăsătorit, după hirotonie nu se mai poate căsători (Canonul 26 Apostolic; Canonul 14 Calcedon)”[19].

Biserica Catolică dominată de un juridism şi formalism de origine medievală, nu a ajuns încă la înţelegerea instituţiei căsătoriei ca realitate religios-morală, din cauza disjuncţiei pe care o face între instituţie şi viaţă. În Biserica Ortodoxă lucrurile stau altfel căci ea aşează în primul rând viaţa, transmisibilă de la o generaţie la alta de credincioşi, fiind de natură spirituală şi obiectivă totodată. În Biserica Ortodoxă canoanele nu sunt orânduite în modul în care se găsesc legile de drept, adică nu sunt instituţionalizate ca norme juridice. Sf. Părinţi nu au întărit canoanele privitoare la căsătorie pentru a se asemăna literei care ucide, ci le-au încredinţat menirea de a sluji vieţii celei noi aduse de Hristos[20].

O altă deosebire evidentă între cele două Biserici cu privire la Taina Căsătoriei este aceea că, în Biserica Catolică a fost introdusă ideea de contract, idee care corespunde spiritului juridic din teologia romano-catolică. Din acest punct de vedere, Căsătoria prezintă toate elementele de perspectivă prin care se încadrează între categoriile dreptului canonic, punând în umbră ordinea morală propriu-zisă[21].

Astfel Biserica Catolică consideră căsătoria ca un contract din care recurg următoarele:

  1. Prin puterea sa, acest contract este sfânt şi religios, având ca autor pe Dumnezeu Însuşi;
  2. Este un contract natural care dintr-o raţiune singulară se fondează în natură şi tinde la binele naturii şi al întregului neam omenesc;
  3. Consensul dintre cei doi nu poate fi înlocuit de nici o putere omenească sau autoritate exterioară;
  4. Căsătoria prin sine şi prin natura sa este un contract perpetuu, care ne conduce până la moarte, fiind vorba despre o perpetualitate pe care nu o are nici unul din celelalte contracte;
  5. Soţii sunt astfel legaţi, încât nu pot desface prin consens natural sau în alt mod contractul matrimonial, încheiat valid şi hotărât[22].

BIBLIOGRAFIE

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991

*** Aghiasmatar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002

*** Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 1952

Lucrări şi studii

Andruţos, Hr., Simbolica, traducere de Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955

Codrescu , Răzvan, Teologia sexelor în Taina Nunţii, Editura Christiana, Bucureşti, 2002

Evdochimov , Paul, Taina iubirii, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 1994

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Drept canonic otrodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol.I. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 1990

Gavrilă ,Pr. Dr. Vasile, Cununia – viaţa întru Împărăţie, Editura Fundaţia Românească, Bucureşti, 2004

Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Alba Iulia, 1996

Popescu ,Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 2005

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 2003,

Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor; Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj, 2000

Yannaras Christos, Abecedar al credinţei, traducere Pr. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996

Idem, Libertatea moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000

Reviste

Pr. Ilie Moldovan, Canoanele şi raportul lor cu Revelaţia divină, în Ortodoxia, nr. 2, 1976

 


Note bibliografice:

[1] Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 1952, p. 171

[2] Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, traducere Pr. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 167

[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 2003, p. 183

[4] Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 2005, p. 372

[5] Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia – viaţa întru Împărăţie, Editura Fundaţia Românească, Bucureşti, 2004, p. 56

[6] Hr. Andruţos, Simbolica, traducere de Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 323

[7] Răzvan Codrescu , Teologia sexelor în Taina Nunţii, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 160

[8] Christos Yannaras, Libertatea moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 167

[9] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran; Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj, 2000, p. 324

[10] Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Alba Iulia, 1996, p. 75

[11] Paul Evdochimov, Taina iubirii, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 1994, p. 253

[12] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pag. 192

[13] Aghiasmatar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 2002, p. 108

[14] Paul Evdochimov, op. cit. p. 248

[15] Hr. Andruţos, op. cit., p. 321

[16] Paul Evdochimov, op. cit. p. 247

[17] Joseph Herkenroth, Die Etik Jesu, Dusseldorf, 1926, p.197, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p.84

[18] Hr. Andruţos, op. cit., p. 322

[19] Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca Drept canonic otrodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 1990, p.282

[20] Pr. Ilie Moldovan, Canoanele şi raportul lor cu Revelaţia divină, în Ortodoxia, nr. 2, 1976, p.373

[21] Ibidem, p.59

[22] Felix M. Capello, Tractatus canonico-moralis de saccramentis, vol IV, par.I-II. De matrimonio, ed. IV , Romae, 1939,1,27, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p.60

BBW Cams Ecclesia Theme