REGIMUL JURIDIC AL CULTELOR

LOCUL CULTELOR ÎN SISTEMELE DE DREPT EUROPEAN

Pr. Dr Patriciu VLAICU

Experienţa europeană în domeniul raporturilor dintre State şi culte  se caracterizează printr-o diversitate ce trebuie să fie înţeleasă deoarece fiecare caz în parte pune în valoare contextul local şi îmbogăţeşte patrimoniul european. Declaraţia adoptată de către Conferinţa europeană de la Amsterdam din  1997 precizează că „Uniunea europeană nu prejudiciază statutul de care beneficiază, în virtutea dreptului naţional, Bisericile, asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre”[1].

Chiar dacă nu există un regim european al cultelor, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre conturarea trăsături specifice relaţiilor dintre Stat Culte în Europa, care s-ar caracteriza printr-o varietate de manifestari a unor aspecte ce în general se regăsesc în majoritatea cazurilor:

– recunoaşterea de drept sau de fapt a caracterului de interes public sau de utilitate publică a activităţii cultelor,

– Recunoaşterea dreptului cultelor de a se organiza şi a funcţiona în mod autonom, în cadrul legalităţii

– Garantarea activă a libertăţii religioase şi de cult,

Putem observa că Statele sunt preocupate să-şi afirme suveranitatea dar în acelaşi timp viaţa religioasă din societate este luată în considerare ca un aspect important al vieţii publice. Observăm de asemenea că Statele îşi limitează din ce în ce mai mult intervenţiile în viaţa internă a cultelor, formulând uneori în mod explicit principiul autonomiei cultelor.

Pornind de la premiza că pentru echilibrul relaţiilor dintre Stat şi culte consolidarea autonomiei în dublu sens este în interesul Statelor şi a cultelor, considerăm că este interesant să dezvoltăm analiza noastră observând aspecte legate de libertatea  religioasă şi  de cult subliniind şi contrastele care apar în legătură cu autonomia cultelor şi interesul Statelor pentru a controla şi uneori pentru a folosi capitalul de încredere al cultelor.

Vom aborda pentru început unele aspecte legate de înţelesul noţiunilor în cauză, analizând apoi această problematică în diferite sisteme juridice europene, observând şi  situaţii care pun în contrast autonomia cultelor şi intervenţia Statelor.

 

Clarificare terminologică

Atunci când vorbim despre Culte, ne referim la grupuri umane care sunt preocupate de valorile spirituale, iar prin activitatea lor urmăresc manifestarea trăirilor religioase. Aceste grupări sunt în general distincte, ceea ce le deosebeşte fiind conţinutul doctrinar al concepţiilor lor şi modul de manifestare a identităţii religioase. Numirea de cult provine de la faptul că aceste grupări au ca şi prim scop adorarea divinităţii prin acte de cult. Astfel, am putea spune că toate grupările religioase care au un ritual de adorare pot să fie numite culte. În cazul în care vorbim de mai multe modalităţi sau maniere de adorare a unei divinităţi pe baza unor principii minimale comune, putem vorbi despre o religie. În cadrul acestei religii, pot să fie identificate culte şi grupări religioase. În acest caz, cultul este o ramură distinctă a religiei, iar grupările religioase sunt  în general entităţi fără personalitate juridică.

Pentru a înţelege diferenţierea făcută la nivel european între religie, cult şi grupare religioasă, putem să observăm cum este aplicată această metodă de distingere la nivelul creştinismului. Astfel creştinismul este considerat o religie, diferitele ramuri individualizate prin diferenţe doctrinare şi modul de manifestare sunt numite culte creştine, iar noile identităţi chiar fără să deţină o personalitate juridică, sunt  numite grupări religioase[2].

În limbajul juridic-instituţional internaţional s-a  adoptat tacit termenul de Biserică pentru a desemna instituţiile cu caracter religios. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, printr-o decizie a sa din 8 martie 1976 (1) referitoare la “Biserici”, spune că: “O Biserică este o comunitate religioasă fondată pe o identitate sau pe o substanţială similitudine de convingeri”[3] . Această definire este străină de realitatea istorică şi doctrinară, deoarece identitatea sau similitudinea de convingeri nu este în nici un caz suficientă pentru desemnarea unei Biserici. O precizare care se doreşte a fi o clarificare a terminologiei a făcut-o Madame E. O. Benito, raportor special al sub-comisiei de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi de protectie a minorităţilor[4]  arătând că în limbajul juridic internaţional, termenul de Biserică desemnează o organizaţie sau o comunitate de credincioşi stabilă şi instituţionalizată, cu o administraţie şi o ierarhie clericală, care are un ansamblu de convingeri şi de practici determinate, precum şi un ritual bine stabilit. O astfel de definire a termenului de biserică poate crea mari confuzii şi este un semn al abordării strict juridice şi sociologice a fenomenului religios.

Noţiunile de Libertate a religiei  şi de autonomie a religiei sunt folosite în legătură cu cea de Libertate religioasă. Această ultimă noţiune  este utilizată pentru a desemna “dreptul de a exprima liber şi public un act de credinţă personal într-o transcendenţă divină”[5]. Termenii definiţiei au fost explicaţi de Joèl-Benoît d’Onorio care  arată că libertatea religioasă vizează o libertate de relaţie cu divinitatea supremă. Chiar dacă în general este inclusă în noţiunea de “libertate de conştiinţă”, libertatea religioasă este considerată de jurişti şi canonişti ca formând o categorie distinctă şi este necesară o diferenţiere clară între simpla convingere şi religiozitate, deoarece chiar dacă “toate ideile religioase sunt convingeri, nu toate convingerile sunt de natură religioasă”[6] 

Libertatea religioasă aduce în discuţie un act de credinţă personal, care este rodul determinării conştiinţei fiecăruia, iar pentru ca acest act de conştiinţă să fie personal, el trebuie să fie liber. O convingere impusă nu angajează în totalitate spiritul, nu este decât o manifestare exterioară. Printr-o violentare a conştiinţei, pot să fie influenţate statisticile, dar în nici un caz credinţa. Actul de credinţă liber şi conştient realizat trebuie să poată fi manifestat public şi comunitar.

Tradiţia juridică include în conceptul de “libertate religioasă” ansamblul de drepturi relative la demersul religios al persoanei, pe planul individual şi comunitar. Această libertate presupune în consecinţă libertatea de conştiinţă şi de religie, libertatea de a învăţa şi de a-şi manifesta credinţa în public sau în privat, libertatea de a comunica cu coreligionarii, înţelegându-se prin aceasta o comunicare şi cu cei ce rezidă în afara frontierelor ţării sale, de a exersa misiunea prin mijloace convenabile, de a se asocia şi de a se organiza pe plan comunitar de o manieră autonomă[7].  Pentru ca dreptul la libertate religioasă să fie efectiv exersat, este important ca aceasta să fie recunoscută şi garantată de către Stat. Această recunoaştere specifică ia o dublă formă, de garanţie a libertăţii persoanelor şi de garantare a libertăţii de manifestare a comunităţilor cu caracter religios. Particularitatea libertăţii religioase este că ea nu se lasă redusă la nici una din componentele care o constituie şi care o presupun; la fel, ea face apel la libertatea de conştiinţă, dar nu se restrânge la sfera personală, ea nu se confundă în nici un caz cu libertatea de opinie sau libertatea filosofică, deoarece ea este libera adeziune la un adevăr revelat şi profesat în comun.

        Libertatea de religie ca şi drept individual este recunoscută fără excepţie şi în integralitatea sa de către ţările Uniunii Europene. Trebuie să observăm de asemenea o tendinţă generală de recunoaştere a dreptului la liberă determinare a cultelor. Cu toate că în unele sisteme marcate de tradiţiile Bisericii de stat, organele autorităţii de stat rămân competente în ceea ce priveşte puterea de decizie finală în chestiuni pur religioase, toate cultele care nu doresc să se supună unui astfel de regim rămânând libere de a forma comunităţi distincte, de drept asociativ.

Relaţiile Biserică-Stat în diferite ţări din Uniunea Europeană sunt foarte legate de specificul istoric şi cultural-religios al fiecărei naţiuni şi reprezintă un element intrinsec legat de fiecare configuraţie naţională în particularităţile sale culturale şi socio-politice. Libertatea religioasă fiind un element important al democraţiei, şi element de bază în relaţiile Biserică-Stat, problema pluralismului religios trebuie privită cu multă seriozitate. Intervenţia directă a structurilor europene în acest domeniu al tipului de relaţie Biserică-Stat este dificilă, deoarece o astfel de intervenţie ar putea fi comparată cu situaţia în care “o oarecare instituţie vine să se amestece în sistemul politic propriu fiecărei ţări”[8].

Construcţia europeană, în măsura în care ea atinge exerciţiul suveranităţii politice, întâlneşte inevitabil maniera de tratare a religiosului. Altfel spus, construcţia europeană nu este fără incidenţe religioase. Aceasta poate fi constatată la nivelul Convenţiei Europene Pentru Drepturile Omului, la nivelul câtorva consecinţe ale Uniunii Europene şi la nivelul relaţiilor Biserică-instituţii europene[9].  Se pare că există o oarecare  convergenţă în pofida tuturor diferenţelor dintre sistemele de drept naţional.

Cea mai mare parte a instrumentelor juridice internaţionale sau naţionale relative la libertate în domeniul religios, plasează pe acelaşi plan libertăţile de conştiinţă, de opinie, de religie şi de convingeri, cu riscul de a reduce demersul religios la dimensiunea sa individuală şi subiectivă. În realitate, aceasta este întotdeauna trăită în interiorul unei comunităţi de credinţă. Dreptul la libertate de conştiinţă religioasă nu va putea să se exerseze în domeniul religios dacă instituţiile comunitare ale vieţii religioase nu vor putea funcţiona liber. Această realitate ne trimite la o altă conexiune care trebuie făcută, adică cea între libertatea religioasă şi autonomia institutiilor cu caracter religios.

Garanţia de autonomie religioasă presupune ca Biserica şi Statul să fie entităţi suverane, fiecare în domeniul său. Biserica nu are nici competenţa, nici misiunea de a administra problemele materiale ale unei naţiuni, dar ea nu poate fi indiferentă la ceea ce se întâmplă. Statul nu are nici competenţa, nici misiunea de a conduce omul spre mântuire, dar are obligaţia de a nu împiedica dezvoltarea morală a cetăţeanului. Recunoaşterea reciprocă a sferelor de competenţă a Bisericii şi a Statului este o garanţie a aplicării principiului libertăţii religioase în societate.

 

 

Autonomia cultelor raportată la suveranitatea statelor

Putem observa  că în ţările în care a existat o concurenţă între puterea de Stat şi cea bisericească, s-a generat un curent de neîncredere, anticlerical, şi conţinutul autonomiei este dominat de dorinţa de a elibera Statul de influenţa instituţionalizată a religiei. Cercetătorul francez Jean Paul Willaime, atunci când vorbeşte de autonomie, o abordează în primul rând din perspectiva „autonomiei instanţei statale faţă de culte”[10].

În ţările din Europa de Est, mai ales acolo unde Biserica ortodoxă este majoritară, situaţia a fost inversă. După eliberarea de dictatura comunistă cultele au început să îşi afirme autonomia în faţa Statului şi să solicite recunoaşterea juridică a acestei autonomii.

 

Având în vedere criteriile de analiză prezentate mai sus, constatăm că în general stabilirea regimului cultelor ţine cont de realitatea socio-culturală din fiecare ţară. Sunt mai multe moduri de clasificare a tipurilor de raporturi dintre Stat şi culte în Europa, fiecare tip fiind expresia unei analize dintr-un anumit punct de vedere. Am constatat că în toate tipurile de clasificare se observă ca un fir roşu influenţa religiei majoritare în stabilirea tipului de raport dintre Culte şi Stat. Noi propunem o clasificare ce pune în evidenţă poziţia cultului majoritar din fiecare ţară. Astfel putem diferenţia Regimul Bisericilor de Stat; Regimul  concordatar sau de acorduri între Stat şi culte; Regim de  recunoaştere juridică a cultelor şi Regimul de  nerecunoaştere juridică a cultelor.

 

In Categoriile enunţate mai sus se poate distinge aspectul dominant: biserică de Stat cu diferitele forme de definire juridică; raport concordatar, recunoaştere juridică, nerecunoaştere juridică, dar este vorba doar de o trăsătură a modului de manifestare a raportului dintre Stat şi principalele culte. Toate ţările democratice recunosc dreptul fundamental la viaţă religioasă privată sau în comunitate şi în toate cazurile există modalităţi simple de dobândire a unei capacităţi juridice de bază. Diferenţierea pe categorii este legată de regimul  cultelor mai importante din punct de vedere istoric sau sociologic. Această diferenţiere apare tocmai datorită faptului că Statul nu poate să nu ia în seamă aspectele de ordin subiectiv şi chiar dacă îşi proclamă suveranitatea, în realitate, cultele importante au un cuvânt de spus în întreg procesul de legiferare, mai ales atunci când e vorba de regimul juridic al cultelor.  Statul este autonom dar nu neapărat neutru şi nu prea are cum să fie  indiferent faţă de fenomenul religios.

Chiar în societăţile cu o foarte pronunţată separaţie între Stat şi Culte, această separaţie nu poate fi considerată ca o dezinteresare, sau indiferenţă iar  autonomia cultelor este afectată uneori de intervenţii mai mult sau mai puţin vădite.

În cele ce urmează vom observa câteva aspecte legate de acest echilibru fragil între liberetate, autonomie şi intervenţie statală, în cadrul principalelor sisteme juridice.

 

 

În ţările în care există Cel puţin o Biserică de Stat 

În ţările în care există Cel puţin o Biserică de Stat, observăm o relaţie strînsă între Stat şi cultul(ele)  respectiv (e), fără să poată fi vorba  de fuziune totală sau separaţie totală.  În Regatul Unit al Marii Britanii 26 episcopi sunt membri ai Camerei Lorzilor şi adunările Bisericii fac parte dintre organele legislative ale ţării. Preoţii anglicani nu sunt numai clerici ci şi magistrati. Biserica depinde de Stat, dar Biserica nu este subordonată în totalitate politicului, cum este cazul în Bisericile Scandinave luterane. Biserica este asociată politicului, aşa cum se vede din reprezentarea politică a Bisericii în Camera Lorzilor. Astăzi sunt voci care în Anglia pun problema participării şi a celorlalte culte în în acest for[11]. În Anglia,  reprezentanţii cultelor nu sunt partizanii secularizării societăţii, deoarece ei se tem că aceasta ar aduce o indiferenţă a autorităţilor publice. Astfel se preferă o evoluţie spre o societate multireligioasă decât spre o societate secularizată[12].

În ţările Scandinave, chiar dacă există o puternică tradiţie de subordonare a Bisericii luterane Statului, societatea secularizată face ca Statul să manifeste în fapt o autonomie faţă de Biserica Suedeză. În mod oficial Statul a trecut  „ la un regim de Separaţie între biserică şi Stat”, sau cel puţin aşa s-a prezentat evenimentul în occident, dar de fapt este vorba  de o descentralizare, care este încă departe de a garanta autonomia bisericii, chiar dacă prin această schimbare de regim Statul îşi întăreşte autonomia.

Consiliile parohiale, alese prin vot universal şi dominate politic exersează încă o foarte mare presiune asupra clerului. Noul regim a întărit puterea reprezentanţilor partidelor politice în consiliile parohiale, chiar a acelora care se declară necredincioşi[13]. Biserica este nevoită să accepte această situaţie datorită faptului că nu are o independenţă financiară.

Am putea să abordăm şi alte aspecte specifice acestui tip de raport Biserică Stat, în Danemarca şi Finlanda şi Grecia, dar din motive de timp ne rezumăm la a observa că în ţările unde există un statut distinct cel puţin pentru una din  Biserici,  Statul îşi afirmă şi îşi apără suveranitatea şi autonomia, dar limitează în mod evident autonomia Cultelor în cauză. Cultele acceptă aceste limitări mai ales datorită faptului că fără sprijinul financiar al Statului nu ar fi capabile să îşi desfăşoare activitatea în mod convenabil.  În acelaşi timp statutul de Biserică de Stat nu garantează un sprijin financiar mai important. În Anglia, de ensemplu, sprijinul Statului pentru întreţinerea locaşurilor de cult este mult inferior celui din Franţa, Stat laic.

 

 

În sistemele concordatare 

Cel de-al doilea tip de raport între Stat şi culte, care porneşte de la tradiţia concordatară este prezent în ţările în care influenţa Catolică este foarte mare: Italia, Spania, Portugalia, Germania, Luxemburg.

În cadrul acestui sistem, avantajele de care se bucura în principal Biserica Romano-catolică au fost extinse şi la alte confesiuni, prin posibilitatea încheierii de acorduri între aceste confesiuni si Stat, cu respectul unei proceduri nu tocmai simple. În cazul statelor care au adoptat un astfel de sistem este evidentă voinţa legislativului de a ţine cont de realitatea socio-culturală din ţara respectivă. Libertatea religioasă este garantată prin accesul destul de uşor la o capacitate juridică cultuală de bază, dar capacitatea cultuală deplină determinată de acord poate să o dobândească doar un cult care dovedeşte o perenitate istorică stabilitate şi caracterul de utilitate publică a activităţilor sale.

Articolul 16 din Constituţia Spaniei precizează: Autorităţile publice vor ţine cont de credinţele religioase existente şi astfel vor întreţine relaţii de cooperare cu Biserica catolică şi cu celelalte confesiuni.” Legea pentru libertatea religioasă din 1980 face distincţie între comunităţile religioase care au o înrădăcinare notorie în Spania şi grupurile religioase instalate recent. În stabilirea relaţiilor cu cultele, Spania foloseşte criteriul vechimii pe teritoriul Spaniei, acest criteriu determinând atitudinea Statului faţă de ele.

Constituţia italiană din 27 decembrie 1947 a introdus noţiunea de preponderenţă a dreptului convenţional în ceea ce priveşte viaţa religioasă. Articolul 7 proclamă independenţa şi suveranitatea Statului şi a Bisericii catolice, iar celelalte culte din Italia îsi dezvoltă relaţiile cu Statul pe baza unor înţelegeri. Cu timpul, Italia a devenit un Stat multiconfesional,  încheind mai multe înţelegeri cu diferite culte. Italia consideră că viaţa religioasă este utilă societăţii  şi că dezvoltarea dimensiunii religioase a omului consolidează coeziunea socială. Domnul Silvio Ferari  spune că în cazul Italiei nu poate fi vorba despre o indiferenţă a Statului faţă de religii, ci de garantarea libertăţii religioase în cadrul unui regim de pluralism confesional. După părerea Domniei Sale, Italia  nu este un Stat neutru nici în raport cu fenomenul religios sau nereligios, nici în raport cu diferitele confesiuni faţă de care se manifestă. Statul Italian  nu aplică tuturora acelaşi tratament. El are o atitudine constructivă în ceea ce priveşte poziţia sa faţă de culte, deoarece „este constient că o parte considerabilă a cetăţenilor solicită satisfacerea nevoilor de interes religios”.[14]

Putem vorbi în cadrul acestei categorii  de autonomie în relaţia dintre state şi culte?  Statul ţine cont de legătura tradiţională pe care o are cu Biserica catolică, dar Biserica catolică şi celalte culte semnatare ale acordurilor îşi limitează autonomia la prevederile acordului bilateral. Acordul aduce avantaje de ordin material şi în ceea ce priveşte facilitarea anumitor activităţi, dar în acelaşi timp, având în vedere că procedura de modificare nu este foarte uşor de iniţiat, Cultele semnatare sunt obligate să acorde un caracter stabil acorduli în cauză şi acest aspect poate avea consecinţe directe asupra dinamismului Bisericii respective.  Negocierea acordurilor are şi un caracter politic care slăbeşte atonomia cultelor, dar poate să aducă avantaje speciale cultului semnatar.

Profesorul Francis Mesner observă că sistemele de drept convenţional privilegiază în general Biserica catolică. Celelalte culte care semnează convenţii au acces la un  sprijin mai puţin important din partea Statului.

 

În cadrul sistemelor de recunoaştere a cultelor

În ţările unde există un regim de recunoaştere a  cultelor, Statele acordă statutul de utilitate sau interes public în funcţie de anumite criterii care sunt determinate prin lege. Sistemul de recunoaştere a cultelor nu contravine libertăţii religioase şi de religie, deoarece accesul la capacitatea juridică cultuală nu este condiţionat de recunoaştere. Entităţile cu caracter religios au un acces relativ simplu la capacitatea cultuală de bază care asigură libertatea de exprimare, de optiune şi de practică, recunoaşterea având caracterul unei confirmări din partea Statului a caracterului de utilitate publică  a cultului respectiv.

În Belgia, recunoaşterea unui cult este de competenţa legislativului. În această ţara au fost recunoscute pe cale legislativă şase culte (catholic protestant, Mozaic în sec XIX, anglican în  1870, Islamul în 1974, ortodox 1985).

Şi în acest caz se observă că Statul are de drept sau de fapt libertatea de a limita aria cultelor recunoscute, fără însă ca aceasta să fie considerată ca discriminare.

În Franţa, l’Alsace et la Moselle, unde este în vigoare sistemul concordatar, nici un cult nu a fost recunoscut de la începutul secolului XX, neexistând o procedură pentru această recunoaştere. Libertatea religiei si regimul cultelor fiind  privite în mod general ca făcând parte din garanţiile fundamentale.

Austria care a semnat un concordat cu Sfântul Scaun în 1933 nu a extins dreptul convenţional la celelalte culte, acestea din urmă relevând de regimul cultelor recunoscute. Legea din 10 ianuarie 1998 asociază recunoaşterea legală, cea care exista până la această dată, cu exigenţe suplimentare dând în acelaşi timp cultelor nerecunoscute posibilitatea de a obţine capacitatea juridică. Din data de 10 ianuarie 1998, comunităţile religioase trebuie să îndeplinească mai multe condiţii legate de vechimea prezenţei în Austria şi numărul de membril[15].

 

Comunităţile nerecunoscute pot să obţină capacitatea juridică în cadrul asociativ în urma unei proceduri de înregistrare dacă acea comunitate dovedeşte că are cel puţin 300 de membri care sunt rezidenţi în Austria. Grupările religioase înregistrate sunt considerate drept comunităţi religioase de către administraţie şi beneficiază de avantaje specifice colectivităţilor cu scop religios.

Acest sistem de recunoaştere a caracterului de utilitate publică a unor culte, poate să uşureze punerea în practică a principiului autonomiei cu condiţia de a garanta accesul la capacitatea juridică cultuală de bază printr-o procedură simplă. Recunoaşterea nu impune cultelor o adaptare a organizării la exigenţele Statului şi nici nu impune anumite activităţi. Statul în virtutea suvranităţii sale este cel care constată ca prezenţa cultului respectiv are un aspect benefic şi de utilitate generală şi îi acordă capacitatea juridică cultuală extinsă.

Poate fi vorba de o discriminare obligativitatea îndeplinirii anumitor criterii pentru obţinerea Statului de cult recunoscut de utilitatea sau interes public? Atâta vreme cât sunt garantate libertatea religioasă şi de religie, recunoaşterea este doar un instrument al Statului de a susţine activităţile de interes general şi de asigura un control de legalitate precum şi o capacitate legitimă de a se asigura că avantajele şi sprijinul Statului sunt folosite în interes comun şi nu împotriva intereselor generale.

 

În sistemele juridice de Separare rigidă dintre Biserică şi Stat 

Acest al treilea sistem, implică uneori  nerecunoaşterea Statutului juridic al cultelor şi porneşte de la noţiunea de separaţie dintre Stat şi Culte care uneori este secondată de noţiunea de neutralitate. Acest sistem se regăseşte în Franţa, Olanda şi în Irlanda, dar conţinutul şi aplicarea lui variază foarte mult de la o ţară la alta.

Nerecunoaşterea  juridică a cultelor nu înseamnă nicidecum o indiferenţă religioasă din partea Statelor respective şi nu este în mod obligatoriu  o manifestare a  neutralităţii. Nerecunoaşterea juridică este o nerecunoaştere de drept dar nu şi de fapt.

Republica Irlandei asociază absenţa unui Statut juridic pentru culte cu menţionarea Sfintei Treimi în preambului constituţiei. Cultele se organizează în cadrul dreptului comun în respectul principiului autonomiei garantat prin articolul 44 din Constituţie[16]. Scolile primare şi secundare în majoritate catolice, au în programele analitice religia ca disciplină distinctă. Personalul clerical este supus regulilor dreptului muncii, dar în cazul în care nu există un contract de muncă, din cauza misiunii specifice exersate de persoanele respective, statul recunoaşte această excepţie.

În Olanda cultele nu sunt recunoscute din punct de vedere juridic, dar există o recunoaştere de fapt, iar Statul are dreptul să intervină pentru a finanţa cultele.

În Franţa, deşi cultele nu sunt recunoscute juridic, ele fiind obligate să se organizeze ca asociaţii pentru a avea capacitate juridică,  unele culte sunt recunoscute din punct de vedere  social şi  „mediaticPrin intermediul contractelor de asociere prevăzute de legea Debré, din 1959, instituţiile scolare confesionale sunt recunoscute ca participând la Serviciul Public al Educaţiei naţionale. În domeniile activităţii sociale, mai multe instituţii cu caracter confesional îşi aduc contribuţii recunoscute ca fiind de utilitate publică. Statul recunoaşte utilitatea socială a unor asociaţii cultuale prin avantaje fiscale dacă asociaţia cultuală respectivă îndeplineşte condiţiile cerute de către lege. Statul acordă timp de antenă  principalelor culte  pe canalele publice de radio şi televiziune.

În situaţii delicate, Statul francez a folosit influenţa cultelor pentru a rezolva anumite aspecte de politică internă sau externă. Un caz elocvent în acest sens este cel din Noua Caledonie, din 1988, când din delegaţia Franţei au făcut parte reprezentanţi ai cultelor catolic şi protestant şi o personalitate marcantă a francmasoneriei.[17] Reprezentanţii cultelor sunt asociaţi în instanţele consultative cum este Consiliul naţional de etica şi stiinţele vieţii (1983) sau  Consiliul Naţional pentru Sida (1989). În 2002 Primul Ministru Francez a inaugurat „o procedură periodică de concertare cu autorităţile Bisericii Catolice”. Autorităţile politice iau parte la manifestările Consiliului reprezentativ al instituţiilor evreeşti din Franţa”.  Minsitrul de Interne al Franţei a fost cel care a jucat un rol foarte important în organizarea Consiliului Francez al Cultului Musulman. Dna Profesor Brigite Basdevant Gaudemet afirmă că în Franţa nu se poate vorbi de o indiferenţă a Statului faţă de culte. Fiind vorba de o realitate majoră a societăţii, Statul se preocupă în mod natural de viaţa cultelor având  o concepţie despres societate bazată pe relaţii sociale lipsite de tensiuni si conflict[18].

În Franţa cercetătorii afirma din ce în ce mai des ca separaţia dintre Stat şi culte trebuie să treacă de la epoca de abţinere la o laicitate de recunoaştere. M J P Willaime afirmă că « În mod paradoxal o laicitate de abţinere contribuie la radicalizarea comunităţilor ca sens şi ca identitate, în timp ce laicitatea de recunoaştere contribuie la vitalitate dezbaterilor democratice.”

 

Chiar şi în cadrul acestor ţări  autonomia cultelor are un conţinut variabil, Statul rezervându-şi un drept mai mult sau mai puţin concretizat în texte cu valoare juridică prin care exercită o influentă concretă asupra vieţii religioase.

În Franţa, unde în majoritatea departamentelor cultele nu sunt recunoscute din punct de vedere juridic, laicitatea  şi neutralitatea Statului fiind considerată ca o valoare republicană ce nu se discută, Statul numeste prin preşedintele său Episcopul Strasburgului iar numirea episcopilor din cele trei departamente din Estul Franţei se face cu acordul guvernului. Dacă această situaţie poate fi justificată având în vedere exceptia de aplicare a regimului concordatar în Alsace Moselle observăm o limitare de fapt a autonomiei cultelor chiar în Franţa laică. Numirea episcopilor Bisericii catolice în restul Franţei este de competenţa Sfântului Scaun. Cu toate acestea, înainte ca un episcop să fie numit, Nunţiatura apostolică consultă Guvernul pentru a vedea dacă acesta nu are obiecţii în legătură cu candidatul prevăzut[19]. Biserica romano-catolocă, pentru a-şi asigura o bună desfăşurarea a activităţii sale a fost dispusă să-şi restrângă autonomia. Acest sistem de înţelegere prealabilă funcţionează şi la această oră şi a revenit în atenţia opiniei publice de curând, cu ocazia numirii noului Arhiepiscop al Parisului.

Chiar în Franţa,  Statul în care există o separaţie foarte rigidă, sunt cercetători care constată că  nu poate fi vorba de o egalitate de fapt a cultelor Biserica romano-catolică bucurându-se deo poziţie privilegiată. Acest tratament este considerta firesc având în vedere că Franţa este o ţară de tradiţie catolică  şi astfel istoria şi situaţia sociologică constituie fără îndoială  explicaţia unui tratament de fapt mai favorabil Bisericii romano-catolice.[20]

 

Situaţii în care Statul exercită o influenţă „nescrisă” asupra cultelor pot fi constatate peste tot unde există administrare politică a sprijinului material acordat de către Stat susţinerii vieţii religioase. Cultele ele însele sunt constiente de aceste limite ale autonomiei şi le tolerează având în vedere că fără sprijinul Statului le-ar fi imposibil să îşi desfăşoare activitatea în condiţii satisfăcătoare.

 

Chiar dacă în general Statul îşi ia măsuri de apărare faţă de  influenta politică a cultelor,  influenţa cultelor în societate este evidentă şi are consecinţe asupra comportamentului politic.  Statele sunt interesate să obţină avantaje de imagine de pe urma raportului cu religiile mai ales acolo unde acestea se bucură de încrederea populaţiei. Am putut observa că există o tentaţie generală de intervenţie a Statului în viaţa cultelor, chiar şi acolo unde sistemul constituţional prevede o separaţie categorică între Stat şi Culte. Dacă această intervenţie poate să fie tolerată în unele ţări datorită aspectelor istorice şi de ordin socio-cultural, acolo unde autonomia cultelor este un principiu constituţional cum este cazul României, găsirea unei soluţii pentru punerea în practică a acestei autonomii devine o obligaţie constituţională.

 

Autonomia cultelor poate să fie efectivă în condiţiile în care Statul ar renunţa la instrumentalizarea politică a sprijinului acordat cultelor. O Mare parte din sprijinul acordat şi care adesea este considerat un favor făcut cultelor, nu este altceva decât o obligaţie constituţională a Statului.

Statul garantează libertatea religioasă, şi prin această garantare, el trebuie să asigure condiţiile pentru exercitarea ei. Acolo unde lipsesc condiţiile de manifestare şi libera circuaţie este restricţionată persoanele în cauză ne putând să participe la asistenţa religioasă asigurată de culte: în armată, spitale, închisori, instituţii de asistenţă socială şi internate, Statul este obligat să creeze condiţiile de exercitare a libertăţii religioase. Această sprijinire nu este un favor acordat cultelor ci este o asumare a obligaţiei constituţionale.

Prin Constituţie Statul este garantul conservării patrimoniului istoric şi cultural. Astfel, restaurarea şi conservarea Patrimoniului bisericesc clasat nu este un favor acordat cultelor ci o responsabilitate a Statului.

Sprijinirea cultelor pentru funcţionarea lor este o susţinere a unei  activităţi  ce  este solicitată de un segment important al societăţii.

 

 

***

In concluzie putem reţine câteva aspecte  de ordin general care marchează diferitele sisteme de relaţii dintre Stat şi culte în europa.

  1. Libertatea religioasă are o componentă ce depăşeşte domeniul privat ea fiind şi un drept colectiv ce presupune libertate de manifestarem de expresie şi de cult.
  2. Există o diferenţă de abordare a problematicii autonomiei cultelor, în funcţie de contextul socio-cultural. În funcţie de acesta predomină preocuparea Statului pentru a-şi manifesta autonomia faţă de culte sau preocuparea cultelor de a-şi consolida  autonomia.
  3. În toate ţările europene regimul juridic al cultelor este reglementat ţinându-se cont de poziţia cultului  majoritar.
  4. Autonomia Statului faţă de culte nu înseamnă neapărat neuralitate şi în nici un caz indiferenţă faţă de fenomenul religios.
  5. Există o tentaţie din partea Statului de a expluata politic şi electoral influenţa cultelor, iar cultele depinzând  de sprijinul financiar acordat de Stat sunt constrânse să accepte un „modus vivendi” care le limitează autonomia.
  6. Statul are obligaţia de a crea condiţiile pentru o reală autonomie a cultelor acolo unde acesta este formulată ca  principiu. Garantând libertatea religioasă şi recunoscând caracterul de interes public al activităţii cultelor, sprijinul Statului nu este un favor politic care asteaptă recunoştinţă şi susţinere electorală, ci este o obligaţie care răspunde unei nevoi sociale generale.

 

[1] Vezi  Journal officiel, n°C 340 din 10 nov. 1997

[2]  Evităm să folosesim denumirea de sectă, deoarece conţinutul acestei expresii este dificil de precizat în limbajul juridic internaţional. Chiar dacă din  punct de vedere teologic este posibilă folosirea acestui termen pentru unele grupări  religioase desprinse din creştinism, în doctrina juridică internaţională, o sectă este în conflict cu ordinea publică şi bunele moravuri.

[3] D7374/76 X c, Danemark 8 martie 1976 DR 5/160.

[4] BENITO E. O, Etude des droits des personnes appartenant aux minorités ethniques, religieuses et linguistiquistiques, Cetre pour les Droits de l’Homme, Nations Unies, New York 1991, p. 5.

[5] Joèl-Benoît d’Onorio La liberté religieuse, droit fondamental, în La liberté religieuse dans le monde, Editions Universitaires, Paris, 1990.

[6] Ibidem, p. 13.

[7] Mgr Roland Minnerath, «  Les relations Eglise-Etat et la liberté de conscience — La position de l’Eglise catholique », în Conscience et liberté — Nr. 39, 1990, p. 113.

[8] Mgr Roland Minnerath, Op. cit. p. 114.

[9] Gerhard Robbers Etat et Eglises dans l’Union européenne, dans Etat et Eglises dans l’Union européenne, pag. 350.

 

[10] Jean Paul Willaime, abordează problematica Separaţiei dintre Biserică şi Stat şi a laicităţii a la Française ca o consecinţă a conflictelor de interese dintre puterea de Stat şi Puterea religioasă. Vezi Jean Paul Willaime  Europe et religions, les enjeux du XXIème siècle, Paris, Fayard, 2004

[11] Voir François Champion « De la diversité des pluralismes religieux », in International Journal on Multicultural Societies,  Vol 1, n° 2, 1999, p. 49

[12] Ibidem.

[13] Vezi Sten Hellegren in  „ L’Etat suedois se sépare de son  Eglise „ in Liberation, 3 jnvier 2000.

[14] Voir Silvio Ferari „ Le principe de neutralité en Italie” in Archives de sciences sociales des Religions”, 101, 1998 p. 55

[15] Se cere cultelor ce doresc să fie recunoscute să dovedească o vechime de 20 de ani pe teritoriul Austriei, dintre care 10 ca şi confesiune înregistrată şi să aibă ca membri cel puţin 2% din populaţia austriacă, conform statisticilor ultimului recensământ. O altă cerintă este ca acea comunitate să aibă  o atitudine pozitivă faţă de societate şi Stat. Şi să nu întreţină situaţii conflictuale cu altecomunităţi religioase.

[16] Textul Constituţiei Republicii Irlanda nu foloseşte cuvântul autonomie, dar articolul 44 prezintă garanţii pentru autonomia cultelor.

[17] Voir Jean Paul Willaime, op cit.

[18] Voir Brigitte GAUDEMET-BASDEVANT La jurisprudence constitutionnelle en matière de liberté confessionnelle et le régime juridique des cultes ; Rapport du Conseil constitutionnel français, Université Paris Sud, Jean MONNET, Novembre 1998, p.32

 

[19] la data de 20 mai 1921 a fost stabilit un Modus Vivendi între Vatican şi Franţa, prin care Guvernului francez i s-a recunoscut un drept de supraveghere asupra desemnării episcopilor în Franţa.

[20] Voir Prof B B Gaudemet op. Cit p. 29

 

 

 

 

 

LEGEA LIBERTĂŢII RELIGIOASE

 

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor
Publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. – (1) Statul român respectă şi garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este parte.
(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale, şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situaţie de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie religioasă sau uncult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase.
Art. 2. – (1) Libertatea  religioasă  cuprinde dreptul oricărei  persoane   de a avea sau  de a adopta o  religie,  de a şi-o manifesta  în mod  individual sau  colectiv,  în public sau  în particular,  prin practicile şi  ritualurile specifice  cultului,  inclusiv prin educaţie  religioasă,  precum şi  libertatea  de a-şi  păstra  sau schimba  credinţa  religioasă.
(2) Libertatea de a-şi manifesta credinţa religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Art. 3. – (1) Părinţii sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru educaţia religioasă a copiilor minori, conform propriilor convingeri.
(2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia.
Art. 4. – Orice persoană, cult, asociaţie religioasă sau grupare religioasă din România este liberă de a stabili şi menţine relaţii ecumenice şi frăţeşti cu alte persoane, culte sau  grupări  religioase şi cu organizaţiile inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi internaţional.
Art. 5. – (1) Orice persoană are dreptul să îşi manifeste credinţa religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri şi prevederilor prezentei legi, atât în structuri religioase cu personalitate juridică, cât şi în structuri fără personalitate juridică.
(2) Structurile religioase cu personalitate juridică reglementate de prezenta lege sunt cultele şi asociaţiile religioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase.
(3) Comunităţile religioase îşi aleg în mod liber structura asociaţională în care îşi manifestă credinţa religioasă: cult, asociaţie religioasă sau grup religios, în condiţiile prezentei legi.
(4) În activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
(5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenenţa la  culte, cu excepţia desfăşurării lucrărilor de  recensământ  naţional aprobat prin lege sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţământul pentru aceasta.
(6) Este interzisă obligarea persoanelor să îşi menţioneze religia, în orice relaţie cu autorităţile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.
Art. 6. – (1) Gruparea religioasă este forma de asociere fără personalitate juridică a unor persoane fizice care, fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi practică o credinţă religioasă.
(2) Asociaţia religioasă este persoana juridică de drept privat, constituită în condiţiile prezentei legi, formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă.
(3) O asociaţie religioasă poate deveni cult în condiţiile prezentei legi.

CAPITOLUL II
Cultele

Secţiunea 1
Relaţiile dintre stat şi culte

Art. 7. – (1) Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat  social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale.
(2) Statul român recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlaltor biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti.
Art. 8. – (1)Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.
(2) De asemenea, sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea.
(3) Cultele funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi.
(4) Denumirea unui cult nu poate fi identică cu cea a altui cult recunoscut în România.
Art. 9. – (1) În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee.        
(2) Cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice. Statul, prin autorităţile sale, nu va promova şi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult.
(3) Autorităţile publice cooperează cu cultele în domeniile de interes comun şi sprijină activitatea acestora.
(4) Statul român prin autorităţile publice abilitate, sprijină activitatea spiritual-culturală şi socială în străinătate a cultelor recunoscute în România.
(5) Autorităţile publice centrale pot încheia cu cultele recunoscute parteneriate în domeniile de interes comun, cât şi acorduri pentru reglementarea unor aspecte specifice tradiţiei cultelor, care se supun aprobării prin lege.
Art. 10. – (1) Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor acoperi, în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu statutele lor.
(2) Cultele pot stabili contribuţii din partea credincioşilor lor pentru susţinerea activităţilor pe care le desfăşoară.
(3) Statul promovează sprijinul acordat de cetăţeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit şi încurajează sponsorizările către culte, în condiţiile legii.
(4) Statul sprijină, la cerere, prin contribuţii, în raport cu numărul credincioşilor cetăţeni români şi cu nevoile reale de subzistenţă şi activitate, salarizarea personalului clerical şi neclerical aparţinând cultelor recunoscute. Statul sprijină cu contribuţii în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult al unităţilor de cult cu venituri reduse, în condiţiile stabilite prin lege.
(5) Nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode să contribuie la cheltuielile unui cult religios.
(6) Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcţionarea unităţilor de cult, pentru reparaţii şi construcţii noi, în raport cu numărul credincioşilor, conform ultimului recensământ, şi cu nevoile reale.
(7) Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute şi în calitate de furnizori de servicii sociale.
(8) Autorităţile publice asigură  oricăror persoane, la cerere,  dreptul de a fi consiliat potrivit propriilor convingeri religioase prin înlesnirea asistenţei religioase.
Art. 11. – Sprijinul statului constă şi în acordarea de facilităţi fiscale, în condiţiile legii.
Art. 12. – Utilizarea fondurilor băneşti primite de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum şi respectarea destinaţiei bunurilor primite în proprietate sau folosinţă de la autorităţile publice locale sau centrale se supun controlului statului.
Art. 13. – (1) Raporturile dintre culte, precum şi cele dintre asociaţii şi  grupuri religioase se desfăşoară pe baza înţelegerii şi a respectului reciproc.
(2) În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase.
(3) Împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a unei activităţi religioase, care se desfăşoară potrivit legii, se pedepseşte conform dispoziţiilor legii penale.
Art. 14. – (1) Fiecare cult trebuie să aibă un organism naţional de conducere sau de reprezentare.
(2) Unităţile de cult, inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se înfiinţează şi se organizează de către culte potrivit propriilor statute, regulamente şi coduri canonice.
(3) Înfiinţarea unităţii de cult trebuie să fie comunicată, spre evidenţă, Ministerului Culturii şi Cultelor.
(4) Unităţile de cult nou înfiinţate ca persoane juridice pot solicita şi primi sprijin financiar, în condiţiile legii.
Art. 15. – Sigiliile şi ştampilele folosite de către un cult sau de către o unitate locală de cult trebuie să conţină şi denumirea oficială sub care cultul a fost recunoscut, sau iniţialele acestuia.
Art. 16. – (1) Cultele recunoscute pot folosi, în desfăşurarea activităţilor lor, orice limbă consideră de cuviinţă. Evidenţa financiar-contabilă se va ţine şi în limba română.
(2) În relaţiile oficiale cu autorităţile statului, cultele recunoscute folosesc limba română.

Secţiunea a 2-a
Recunoaşterea calităţii de cult

Art. 17. – (1) Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, de către asociaţiile religioase care, prin activitatea şi numărul lor de membri, oferă garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public.
(2) Recunoaşterea statutelor şi a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc atingere, prin conţinutul lor, securităţii  publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Art. 18. – Asociaţia religioasă care solicită  recunoaşterea calităţii de cult va formula o cerere în acest sens la Ministerul Culturii şi Cultelor, însoţită de următoarea documentaţie:
a) dovada că este constituită legal şi funcţionează neîntrerupt pe teritoriul României ca asociaţie religioasă de cel puţin 12 ani;
b) listele originale cuprinzând adeziunile unui număr de membri cetăţeni români cu domiciliul în România cel puţin egal cu 0,1% din populaţia României, conform ultimului recensământ;
c) mărturisirea de credinţă proprie şi statutul de organizare şi funcţionare, care să cuprindă: denumirea cultului, structura sa de organizare centrală şi locală, modul de conducere, administrare şi control, organele de reprezentare, modul de înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor de cult, statutul personalului propriu, precum şi prevederile specifice cultului respectiv.
Art. 19. – (1) În termen de 60 de zile de la data depunerii cererii, Ministerul Culturii şi Cultelor înaintează Guvernului documentaţia de recunoaştere a cultului, însoţită de avizul său consultativ, întocmit pe baza documentaţiei depuse.
(2) Dacă documentaţia este incompletă sau statutele conţin prevederi contrare legii, acestea se restituie motivat spre completare sau modificare, iar termenul de soluţionare se prelungeşte corespunzător.
Art. 20. – (1) În termen de 60 de zile de la primirea avizului, Guvernul se pronunţă asupra cererii, prin hotărâre de recunoaştere sau de respingere motivată.
(2) Hotărârea Guvernului se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I şi poate fi atacată în justiţie, conform legii.
(3) În caz de respingere a cererii,  asociaţia religioasă poate solicita reluarea  procedurii de recunoaştere  a calităţii  de cult,  numai  dacă prezintă  dovezi din care  să  rezulte că  au  încetat temeiurile care  au  dus  la  soluţia  de respingere.
(4)  Drepturile şi obligaţiile aferente calităţii de cult recunoscut se pot exercita de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului de recunoaştere a acestuia.
Art. 21. – Guvernul, prin hotărâre, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, poate retrage calitatea de cult recunoscut atunci când, prin activitatea sa, cultul aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Art. 22. – (1) Modificarea şi completarea statutelor de organizare şi funcţionare sau codurilor canonice ale cultelor se comunică, spre recunoaştere, Ministerului Culturii şi Cultelor.
(2) Actele administrative emise în temeiul prevederilor prezentei secţiuni, precum şi neemiterea acestora în termenele prevăzute pot fi atacate în justiţie, în condiţiile legii.

Secţiunea a 3-a
Personalul cultelor

Art. 23. – (1) Cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.
(2) Personalul cultelor poate fi sancţionat disciplinar pentru încălcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.
(3) Personalul clerical şi cel asimilat al cultelor recunoscute nu poate fi obligat să dezvăluie faptele încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în considerarea statutului lor.
(4) Exercitarea funcţiei de preot sau orice altă funcţie care presupune exercitarea atribuţiilor de preot fără autorizaţia sau acordul expres dat de structurile religioase, cu  sau fără personalitate juridică, se sancţionează potrivit legii penale.
Art. 24. – (1) Salariaţii şi asiguraţii cultelor ale căror case de pensii sunt integrate în sistemul asigurărilor sociale de stat vor fi supuşi prevederilor legislaţiei privind asigurările sociale de stat.
(2) Salariaţii şi asiguraţii cultelor care dispun de case de pensii sau fonduri de pensii proprii se supun regulamentelor adoptate de către organele de conducere ale cultelor, în conformitate cu statutele acestora şi în acord cu principiile generale ale legislaţiei privind asigurările sociale de stat.
Art. 25. – Personalul clerical şi cel asimilat, precum şi personalul monahal aparţinând cultelor recunoscute este scutit de îndeplinirea serviciului militar.
Art. 26. – (1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.
(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.
(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional.

Secţiunea a 4-a
Patrimoniul cultelor

Art. 27. – (1) Cultele recunoscute şi unităţile lor de cult pot avea şi dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii.
(2) Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult.
(3) Prevederile alin. (2) nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără titlu.
Art. 28. – (1) Unităţile locale ale cultelor pot avea şi întreţine, singure sau în asociere cu alte culte, cimitire confesionale pentru credincioşii lor. Cimitirele confesionale se administrează potrivit regulamentelor cultului deţinător. Identitatea confesională a cimitirelor istorice este protejată de lege.
(2) În localităţile în care nu există cimitire comunale şi unele culte nu au cimitire proprii, persoanele decedate care aparţineau cultelor respective pot fi înhumate potrivit ritului propriu, în cimitirele existente în funcţiune.
(3) Prevederile alin. (2) nu se aplică cimitirelor aparţinând cultelor mozaic şi musulman.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a înfiinţa cimitire comunale şi orăşeneşti în fiecare localitate.
(5) Cimitirele comunale sau orăşeneşti se organizează astfel încât să aibă sectoare corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea cultelor ce funcţionează în localitatea respectivă.
Art. 29. – (1) Cultele au dreptul exclusiv de a produce şi valorifica obiectele şi bunurile necesare activităţii de cult, în condiţiile legii.
(2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor către organele de gestiune colectivă a drepturilor de autor.
Art. 30. – Bunurile bisericeşti sau similare din străinătate, proprietate a statului român sau a cultelor din România, pot constitui obiectul unor acorduri bilaterale semnate de statul român, la solicitarea celor interesaţi.
Art. 31. – (1) Bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel – contribuţii, donaţii, succesiuni – precum şi orice alte bunuri intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul revendicării lor ulterioare.
(2) Persoanele care părăsesc un cult recunoscut nu pot emite pretenţii asupra patrimoniului cultului respectiv.
(3) Disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluţionează pe cale amiabilă, iar, în caz contrar, potrivit dreptului comun.
(4) În cazul retragerii calităţii de cult recunoscut potrivit prevederilor prezentei legi sau al dizolvării, destinaţia patrimoniului este cea stabilită prin statutul acestuia.

Secţiunea a 5-a
Învăţământul organizat de culte

Art. 32. – (1) În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.
(2) Personalul didactic care predă religia în şcolile de stat se numeşte cu acordul cultului pe care îl reprezintă, în condiţiile legii.
(3) În cazul în care un cadru didactic săvârşeşte abateri grave de la doctrina sau morala cultului, cultul îi poate retrage acordul de a preda religia, fapt ce duce la desfacerea contractului individual de muncă.
(4) La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparţin.
Art. 33. – (1) Cultele au dreptul să înfiinţeze şi să administreze unităţi de învăţământ pentru pregătirea personalului de cult, a profesorilor de religie, precum şi a altor specialişti necesari activităţii religioase a fiecărui cult, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Fiecare cult este liber să îşi stabilească forma, nivelul, numărul şi planul de şcolarizare pentru instituţiile de învăţământ proprii, în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 34. – (1) Cultele îşi elaborează planurile şi programele de învăţământ pentru învăţământul teologic preuniversitar şi programele pentru predarea religiei. Acestea se avizează de către Ministerul Culturii şi Cultelor şi se aprobă de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
(2) Pentru învăţământul superior, planurile şi programele de învăţământ se elaborează de instituţiile de învăţământ, cu acordul cultului respectiv şi se aprobă de senatele universitare.
Art. 35. – (1) Personalul didactic din unităţile de învăţământ teologic integrate în învăţământul de stat se recunoaşte de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul prealabil al organelor statutare ale cultelor religioase în cauză.
(2) Personalul didactic din unităţile de învăţământ teologic neintegrate în învăţământul de stat se numeşte de către organele statutare ale cultelor, în conformitate cu statutele acestora. Personalul didactic care predă religia în şcoli, trebuie să îndeplinească prevederile Legii privind Statutul personalului didactic nr.128/1997, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 36. – (1) În centrele de plasament organizate de instituţiile publice, particulare sau aparţinând cultelor, educaţia religioasă a copiilor se face conform apartenenţei lor religioase.
(2) În centrele de plasament, indiferent de finanţator, educaţia religioasă a copiilor cărora nu li se cunoaşte religia se face doar cu acordul persoanelor stabilite prin actele normative incidente în acest domeniu.
Art. 37. – Salarizarea personalului didactic şi administrativ din unităţile de învăţământ teologic neintegrate în învăţământul de stat se asigură de către culte. La cererea cultelor, statul, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, poate asigura o contribuţie la salariu, proporţional, în raport de numărul membrilor acestora.
Art. 38. – Echivalarea şi recunoaşterea diplomelor şi a certificatelor de studii teologice obţinute în străinătate se fac în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 39. – (1) Cultele recunoscute au dreptul de a înfiinţa şi administra forme de învăţământ confesional de toate nivelurile, profilurile şi specializările, în condiţiile legii.
(2) Diplomele pentru absolvenţii unităţilor şi instituţiilor de învăţământ particular, confesional, organizate de către cultele religioase se eliberează potrivit legislaţiei în vigoare.
(3) Statul va susţine financiar învăţământul confesional, în condiţiile legii.
(4) Unităţile de învăţământ confesional dispun de autonomie organizatorică şi funcţională, potrivit statutelor şi canoanelor lor, în concordanţă cu prevederile legale ale sistemului naţional de învăţământ.
(5) În învăţământul confesional se pot înscrie elevi sau studenţi, indiferent de religie sau confesiune, garantându-se libertatea educaţiei religioase a acestora, corespunzătoare propriei religii sau confesiuni.

CAPITOLUL III
Asociaţiile religioase

Art. 40. – (1) Libertatea religioasă se poate exercita şi în cadrul asociaţiilor religioase, care sunt persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de persoane, cetăţeni români sau rezidenţi în România, care se asociază în vederea manifestării unei credinţe religioase.
(2) Asociaţia religioasă dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor religioase, care se instituie la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.
Art. 41. – (1) Oricare dintre asociaţi, pe baza împuternicirii date de ceilalţi, poate formula o cerere de înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor religioase.
(2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv, în formă autentică, în care se vor arăta obligatoriu denumirea asociaţiei religioase, care nu poate fi identică sau asemănătoare cu cea a unui cult sau a altei asociaţii religioase recunoscute, datele de identificare şi semnăturile asociaţilor, sediul, patrimoniul iniţial de cel puţin două salarii brute pe economie alcătuit din aportul în natură sau în bani al asociaţilor, precum şi primele organe de conducere;
b) mărturisirea de credinţă proprie şi statutul asociaţiei religioase, care trebuie să cuprindă: structura sa de organizare centrală şi locală, modul de conducere, administrare şi control, modul de înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor locale, drepturile şi obligaţiile membrilor, principalele activităţi pe care asociaţia religioasă înţelege să le desfăşoare, în vederea atingerii scopurilor sale spirituale; alte prevederi specifice asociaţiei religioase respective;
c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;
d) avizul consultativ al Ministerului Culturii şi Cultelor;
e) dovada privind disponibilitatea denumirii, eliberată de către Ministerul Justiţiei.
Art. 42. – (1) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la art.41 alin.(2), judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor religioase.
(2) Odată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică, din oficiu, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei religioase, pentru evidenţa fiscală, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor religioase.
Art. 43. – Asociaţiile religioase pot înfiinţa filiale cu personalitate juridică, în conformitate cu statutele lor, potrivit procedurii prevăzute la art. 41 şi 42.
Art. 44. – (1) Asociaţiile religioase beneficiază de facilităţi fiscale legate de activitatea lor religioasă, în conformitate cu Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Asociaţiilor religioase li se aplică în mod corespunzător şi prevederile art.10 alin.(2), art.15, 16 şi 28 din prezenta lege.
Art. 45. – Dizolvarea asociaţiei religioase se pronunţă de instanţa competentă atunci când, prin activitatea sa, asociaţia religioasă aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau când asociaţia religioasă urmăreşte alt scop decât cel pentru care s-a constituit.
Art. 46. – Prevederile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.246/2005.
Art. 47. – (1) Asociaţiile existente, constituite în conformitate cu reglementările legale privind asociaţiile şi fundaţiile, care au ca obiect de activitate principal exercitarea unei credinţe religioase, şi care doresc să dobândească statutul de asociaţie religioasă, vor depune la judecătoria unde sunt înregistrate o cerere de transformare a asociaţiei şi de radiere a ei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor şi de înregistrare în Registrul asociaţiilor religioase ţinut de grefa aceleiaşi judecătorii, însoţită de documentaţia prevăzută la art.41.
(2) Cererea va fi semnată de organele statutare de conducere ale asociaţiei, arătându-se expres dorinţa transformării asociaţiei iniţiale în asociaţie religioasă.
(3) Judecătorul delegat se va pronunţa atât asupra transformării asociaţiei, cât şi asupra înregistrării asociaţiei religioase, stabilind şi perioada în care asociaţia a avut ca obiect de activitate exercitarea unei credinţe religioase.
(4) Perioada stabilită de instanţă va fi luată în considerare şi se va adăuga perioadei de funcţionare a asociaţiei religioase, în vederea dobândirii calităţii de cult recunoscut.
Art. 48. – (1) În toate cererile şi acţiunile în justiţie privitoare la dobândirea sau pierderea calităţii de asociaţie religioasă,  judecata se face cu  prezenţa procurorului şi  cu  citarea reprezentantului Ministerului Culturii şi Cultelor.
(2) Încheierile sau hotărârile pronunţate de către instanţă în cauzele privitoare la asociaţiile religioase pot fi atacate cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare, la tribunal.

CAPITOLUL IV
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 49. – (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, în România funcţionează 18 culte recunoscute, conform anexei care face parte integrantă din prezenta lege.
(2) În termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cultele din România prevăzute în anexa la prezenta lege vor  prezenta statutele şi codurile canonice Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru recunoaşterea lor.
(3) Recunoaşterea se realizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii şi  Cultelor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dispoziţiile art.17 alin.(2) se aplică în mod corespunzător.
Art. 50. – (1) Orice modificare sau completare a prezentei legi se realizează cu consultarea prealabilă a cultelor recunoscute şi cu respectarea  normelor  legale privind  transparenţa  decizională.
(2) Reprezentanţii cultelor religioase au dreptul de  a participa ca invitaţi la dezbaterea în Parlament şi în comisiile acestuia a proiectelor de acte normative privitoare la viaţa religioasă, la activitatea cultelor, de educaţie şi de învăţământ confesional, de asistenţă socială şi de patrimoniu naţional privind cultele.

 

Art. 51. – La data intrării în vigoare a prezentei legi, Decretul nr.177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial al României, nr.178 din 4 august 1948, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare, se abrogă.
Anexă
Lista cultelor recunoscute în România

  1. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
  2. EPISCOPIA ORTODOXĂ SÂRBĂ DE TIMIŞOARA
  3. BISERICA ROMANO- CATOLICĂ
  4. BISERICA ROMÂNÂ UNITĂ CU ROMA, GRECO-CATOLICĂ
  5. ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE
  6. BISERICA CREŞTINĂ RUSĂ DE RIT VECHI DIN ROMÂNIA
  7. BISERICA REFORMATĂ DIN ROMÂNIA
  8. BISERICA EVANGHELICĂ C.A. DIN ROMÂNIA
  9. BISERICA EVANGHELICĂ LUTHERANĂ DIN ROMÂNIA
  10. BISERICA UNITARIANĂ DIN TRANSILVANIA
  11. UNIUNEA BISERICILOR CREŞTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA
  12. BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA- UNIUNEA BISERICILOR CREŞTINE DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA
  13. BISERICA EVANGHELICĂ ROMÂNĂ
  14. UNIUNEA PENTICOSTALĂ – BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ DIN ROMÂNIA
  15. BISERICA CREŞTINĂ ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA DIN ROMÂNIA
  16. FEDERAŢIA COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI DIN  ROMÂNIA
  17. CULTUL MUSULMAN

18.ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ MARTORII LUI IEHOVA

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României,
cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

Bucureşti, 8.01.2007 Nr. 489

BBW Cams Ecclesia Theme