PSIHOLOGIA ÎN CRIMINOLOGIE ŞIMETODELE APLICATE

Conf. univ. dr. Octavian Pop

Republica Moldova este unul dintre Statele fostei Uniuni Sovietice, care s-a evidenţiat în ultimele decenii prin sporirea şi eficientizarea metodelor aplicate în materie de criminologie şi criminalistică. Rezultatele sunt vizibile şi mai consistente de la un an la altul, în virtutea integrării psihologiei criminologice, cu rol în descifrarea actului infracţional, lucru care îi determină pe experţii în criminologie să aloce mai mult timp şi mai multă atenţie acestei ştiinţe. O ţară în care rata infracţionalităţii scade considerabil poate fi numită o ţară bine închegată, care beneficiază de organe ale statului competente şi specializate în instituţii de învăţământ de încredere şi cu un parcurs integru spre dezvoltare. Un progres în acest sens îl dovedeşte inclusiv Republica Moldova.

După anii 1990 criminologia se afla în stadiu incipient, folosindu-se încă pentru câţiva ani vechile metode. O dată cu dezvoltarea uluitoare a tehnologiei la care am asistat, s-au înmulţit şi posibilităţile viitorilor criminologi de a avea acces la o varietate de cărţi şi studii în format electronic, furnizate, unele gratuit, pe internet. Acest fapt a determinat sporirea potenţialului de a cunoaşte. Astăzi fiecare student are acces la documente din diferite ţări ale lumii şi le poate traduce din orice limbă. Accesul nelimitat la informaţie este un pas uriaş în ce priveşte descoperirea de noi strategii, prin compararea metodelor aplicate folosite de fiecare societate în parte şi eficienţa acestora. Mai mult decât atât, munca profesorilor universitari solicită un şi mai mare grad de seriozitate, dedicare, profesionalism şi ingeniozitate, spre deosebire de perioada care precede anul 1990, studenţii de astăzi fiind mai bine pregătiţi.

Odată cu sporirea progreselor criminologiei suntem conştienţi că se fac progrese şi în ceea ce priveşte rafinarea metodelor de comitere de infracţiunilor. În permanenţă a existat această duelare între criminalişti şi criminali, cele două tabere schimbându-şi strategiile în funcţie de progresele părţii opuse. În acest sens, criminologia vine cu un plus de ingeniozitate în ajutorul criminaliştilor, descoperind noi metode aplicate care să contribuie la scăderea criminalităţii.

Psihologia în criminologie şi criminalistică este o disciplină distinctă, formativ-aplicativă şi de cultură personală şi profesională, adoptată pentru a satisface necesităţile dreptului civil şi penal. Este singura ştiinţă care ne oferă posibilitatea de a descoperi care au fost intenţiile criminalilor, circumstanţele şi motivele unor fapte antisociale. Toate aceste informaţii diferă de la un individ la altul, în funcţie de profilul psiho-social şi conturează gradul de dificultate şi specificitate al fiecărui caz.

Psihologia criminală este ramura ştiinţei care se ocupă cu studierea legăturii dintre bolile psihice cu grad ridicat de gravitate, precum paranoia, demenţa, mania şi acţiunile de tip infracţional ale celor care suferă de aceste maladii. Psihologia criminală are indubitabil un rol important în cercetarea crimei.

Sociologia criminală este disciplina care a avut şi are o importantă contribuţie la cunoaşterea criminalităţii, a crimei şi a criminalului. Aceasta contribuie la cercetarea contextelor sociale, a cauzelor, condiţiilor sociale, elemente de o importanţă capitală alături de factorii personali sau psihici. Aceşti factori sunt prezenţi atât în trecerea la săvârşirea crimei ca faptă individuală, cât şi în variaţiile criminalităţii ca faptă socială sau ca fenomen de masă. Sociologia criminală a dezvăluit rolul influenţelor sociale, de familie, de grup local, de cartier, de oraş la nivel naţional şi internaţional, în comiterea crimei, ca fenomen social în creştere sau descreştere.

Psihologia generală, socială şi/sau criminală este necesară şi în ceea ce priveşte prevenirea sau întâmpinarea comportamentului infracţional. La urma urmei, toate faptele sunt premeditate într-o oarecare măsură. În faţa judecătorilor toţi criminalii s-ar declara incoerenţi sau bolnavi pentru o perioadă de timp cât să scape de pedeapsă. În viaţa reală, fiecare răspunde pentru faptele sale, fie ele plănuite sau spontane. O crimă nu poate avea o justificare, uneori nici în scop de autoapărarea.

„Criminologia şi psihologia criminologică trebuie să ţină cont de schimbările şi de mutaţiile valorice ce se petrec în societate. Astfel, criminologul şi/sau psihologul criminolog are datoria să fie „la zi” cu cercetarea din domeniul său şi, mai mult decât atât, s-o upgradeze constant. Criminologul de teren şi criminologul de birou (cercetare) trebuie să se întâlnească permanent în congrese, conferinţe şi colocvii pentru „a traduce”, coerent şi vizibil, stările de fapt ale societăţii din care ei înşişi fac parte”[1].

Psihologia se regăseşte în mod activ în multe privinţe, în ceea ce priveşte structurarea combaterii sau prevenirii criminalităţii:

  • interpretarea corectă a conduitelor umane în drama judiciară;
  • interpretarea declaraţiilor martorilor în timpul audierilor;
  • interpretarea informaţiilor obţinute cu prilejul anchetelor sau interogatoriilor;
  • problematica psihologică a câmpului faptei[2];
  • evaluarea şi interpretarea cercetărilor;
  • auto-conştientizarea atitudinilor, schimbărilor de comportament din timpul anchetei;
  • intuirea tendinţelor de ascundere a probelor doveditoare;
  • interpretarea cauzelor şi diminuarea consecinţelor în scopul convingerii persoanei interogate să colaboreze într-un mod eficient;
  • evaluarea stării psihologice a persoanei interogate etc.

Psihologia criminală are un aport considerabil în aprofundarea înţelegerii cauzelor care au determinat înfăptuirea infracţiunii. Cu ajutorul ei putem afla rolul determinant al factorilor psihici, al sentimentelor, emoţiilor, temperamentului şi portretului psihologic, moral şi psihic, voinţa şi eventuala stăpânire de sine în comiterea actelor ilicite. Este foarte importantă interpretarea precisă a rolului fiecărui factor determinant, fie în comiterea faptei, fie în oprirea la stadiul de tentativă.

De multe ori infracţiunile sunt comise ca urmare a unor tulburări de ordin emoţional şi de comportament, analiza acestora având o pondere deosebit de importantă în investigarea crimei. Astfel, studiul crimei, ca act individual, ridică o serie de probleme între care cea mai importantă vizează conturarea profilului psihologic şi revelarea naturii tulburărilor care determină săvârşirea faptelor antisociale. Actul infracţional trebuie cercetat atât în lumina profilului psihologic al infractorului,cât şi în cea a situaţiei concrete de viaţă în care se comite fapta antisocială.

Prin urmare, fie că vorbim de o faptă licită, fie de una antisocială, fiecare manifestare este rezultatul unui proces de interacţiune dinamică între personalitatea individului şi situaţia concretă din viaţa sa. Mecanismele psihologice care permit această interacţiune sunt complexe şi constituie ţinta analizei criminologice din perspectiva psihologică.

Printre multiplele elemente cu efect direct sau indirect asupra psihicului unui individ, care îl aduc în starea de a comite infracţiuni se numără:

  • antecedentele familiale (mamă, tată, rude apropiate);
  • consumul de alcool în familie (poate determina copilul ca după o anumită vârstă să îmbrăţişeze o carieră infracţională);
  • prejudecăţile şi discriminările sociale etc.

Etiologia crimei, ca act individual, poate fi relevată fie din planul personalităţii infractorului, fie din domeniul situaţiei concrete de viaţă, fie din planul conjugării dinamice dintre aceste două elemente. Pe de altă parte, în criminologie, teoriile care abordează etiologia infracţiunii acordă valori diferite acestor factori. Astfel, unele teorii grupate şi analizate pun accentul pe importanţa personalităţii infractorului, situaţia precriminală nefiind decât o circumstanţă care declanşează sau precipită săvârşirea actului infracţional. Se scoate în evidenţă ideea că trăsăturile individuale negative s-ar fi exprimat oricum la un moment dat,diferenţa dintre personalitatea infractorilor şi acea a non-infractorilor fiind dată în principal de factorii de mediu care stau la baza formării fie de personalităţi echilibrate psiho-social, fie de personalităţi discordante, deviante sau antisociale.

Criminologia susţine ideea existenţei unui complex de cauze, care se asociază în mod original în diverse contexte socioculturale, abandonându-se ideea unei singure cauze generale în comiterea de infracţiuni. În acelaşi timp, tot mai mulţi cercetători scot în evidenţă importanţa mediului în care trăieşte şi acţionează individul.

Pentru a putea cunoaşte în profunzime şi pentru a interpreta cauzele şi probele reale ale faptei, este necesară de asemenea înţelegerea şi interpretarea adecvată a comportamentelor umane. Astfel, criminologia fiind „o ştiinţă în formare, a acumulat o bogată experienţă din psihologie, psihiatrie, medicină etc. Tendinţa este absolut firească, pentru că, până la urmă, infracţiunea reprezintă produsul unor manifestări de conştiinţă, forma de exprimare a unei personalităţi care prelucrează şi reflectă într-un mod cu totul personal factorii negativi de influenţare. În acest sens, criminologia manifestă un viu interes pentru studierea factorilor care pot contribui la formarea şi influenţarea personalităţii infractorului, cum ar fi: particularităţile de micro şi macromediu şi posibilităţile lor de influenţare negativă a comportamentului, modul de trai, nivelul de instruire şi educaţie, profesiunea sau ocupaţia, cercul de prieteni etc., pentru a descoperi şi a înţelege cauzele comportamentului deviant”[3].

Un element care constituie atât o cauză, cât şi un efect al comportamentului uman infracţional este nesaţul. Infractorul cu cât are mai mult, cu atât urmăreşte şi mai mult să obţină pe cale uşoară bunuri şi avantaje care să-l stimuleze şi să-i satisfacă nevoile[4]. Dobândirea pe cale infracţională de bunuri sau avantaje creează un cerc vicios menit  nu să satisfacă sau să reducă nevoile sau dorinţele făptaşului, ci să le amplifice, crescând totodată şi riscul conturării unui mod de viaţă infracţional.

Comportamentul deviant al individului uman survine şi se dezvoltă ca urmare a   factorul ereditar, cum ar fi. Spre exemplu, agresivitatea înnăscută manifestată  ca răspuns la frustrări şi traume nevindecate etc. Agresivitatea este un instinct, lucru dovedit de mai mulţi specialişti, care determină gradul de violenţă al unui individ în funcţie de natura biologică şi instinctiv-comportamentală, ca produs al conştiinţei umane implicite.

Freud, părintele psihanalizei, diferenţiază trei instanţe ale personalităţii: „Sine (ID), Eu (EGO) şi Supraeu (Super Ego)”. Conştiinţa de sine (Ego-ul) reprezintă nucleul personalităţii şi este constituit din cunoştinţele şi imaginile despre sine, precum şi din atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de cele mai importante interese şi valori; Supraeul (Super-ego) sau conştiinţa morală constituie expresia existenţei individului în mediul social; Sinele (Id) reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, el constituie polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive.

Eul este acela care asigură echilibrul dintre instinctele şi tendinţele profunde ale individului, pe de o parte, şi normele primite prin educaţie şi realitatea, pe de altă parte. Apariţia unor stări tensionate între cele trei instanţe duce la conflict. Diferenţa dintre criminal şi noncriminal s-ar situa la nivelul Supraeului, (practic raportarea sănătoasă ori, din contră, patologică a individului la normele traiului în societate), în sfera Sinelui şi a Eului neexistând deosebiri semnificative. Pulsiunile organice antisociale,tendinţele criminologice ar fi astfel prezente la toţi indivizii. Ele rămân ascunse în adâncurile personalităţii individului, fiind controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia. Diferenţa dintre criminal şi noncriminal s-ar datora unei incapacităţi de a depăşi complexul oedipian.

Dintr-un alt studiu memorabil, aflăm următoarele:

„Sinele (Id-ul) este partea primitivă a personalității din care se dezvoltă ulterior Eul și Supraeul. Conține toate impulsurile și nevoile biologice bazale prezente la naștere. Aceste nevoi organice se cer satisfăcute și sunt încărcate de o tensiune care are nevoie să se descarce. Sinele funcționează după principiul plăcerii: tinde mereu spre obținerea plăcerii imediate și evitarea durerii, indiferent de circumstanțele externe.

Eul (Ego-ul) se dezvoltă din Sine sub influența mediului. Are rolul de intermediar între Sine și lumea exterioară, fiind un mediator între impulsurile Sinelui, regulile Supraeului și cerințele realității. Eul funcționează după principiul realității care postulează că satisfacerea impulsurilor trebuie să fie amânată până când situația și contextul o permit.

Supraeul (Superego-ul) este format din reprezentarea internalizată a valorilor și regulilor sociale prin care se apreciază dacă acțiunile sunt corecte sau greșite. Practic, acestea sunt preluate de la părinți, profesori sau persoanele semnificative din viața individului. Supraeul funcționează după principiul conform căruia ghidarea comportamentului se face după idealul eului ,,construit” în conștiința individului”[5].

Portretul psiho-criminologic al infractorului revelează în general o personalitate a cărei sume de stigmate configurează caracteristicile unui individ distinct în comportamentul său, definit fie prin predestinare ereditară, fie prin nebunie morală. În acelaşi timp, în conceptul de personalitate infracţională, infractorul este produsul inclusiv al influenţelor determinante ale factorilor socio-culturali[6].

Dacă portretul psihologic al infractorului este în cele mai multe cazuri ereditar, predestinat sau determinat de factorii sociali şi de mediu în care trăieşte, trebuie să socotim de importanţă majoră şi schimbările care au loc în comportamentul şi structura psihologică a victimei unei infracţiuni. În unele cazuri victima renunţă să îşi apere sau redobândească drepturile, ceea ce determină „sindromului Stockholm”. În cele mai ciudate cazuri, victima ajunge să empatizeze sau chiar să susţină şi să apere agresorul. Acest tip de manifestare a fost descoperit abia în anul 1972, ceea ce înseamnă că nenumărate cazuri de infracţiune de până în acel moment nu au fost condamnate.

Graţie adoptării psihologiei atât în criminologie, cât şi în criminalistică, s-au putut scoate la lumină noi piste strategice pentru clădirea de metode menite să contribuie la scăderii infracţionalităţii, atât prin sporirea mijloacelor de prevenire a faptelor recunoscute în mod cert ca fiind de natură ilegală, cât şi a celor care afectează grav, chiar dacă într-un mod mai subtil, integritatea fizică şi psihică a victimelor.

Un exemplu de practică vătămătoare percepută paradoxal ca stil de viaţă obişnuit în conştiinţa colectivă este violenţa domestică. În statele din estul continentului european acest tip de infracţiune are o amploare considerabilă şi determină crearea unui climat de „colaborare” între agresor şi victimă, implicit „sindromul Stockholm” menţionat anterior, care afectează întreaga structură psiho-comportamentală a victimelor.

Cele 4 caracteristici care definesc afecţiunea numită „sindromul Stockholm” sunt următoarele: victima empatizează cu o persoană care îi ameninţă integritatea fizică; percepe abuzatorul ca sursă şi de răutate şi de bunătate în acelaşi timp, doar pentru faptul că abuzatorul îşi întrerupe periodic activitatea ilicită; victima este convinsă că nu poate să părăsească perimetrul în care este izolată fizic sau mental; nu întrevede aflarea unei metode de scăpare şi acceptă compromisul de a-şi tolera sau susţine abuzatorul[7].

În concluzie, pentru interpretarea oricărei probe, mărturii, aspect sau cauze, atât criminologia, criminalistica, cât şi penologia sunt influenţate de progresele psihologiei moderne. Prin descoperirea multitudinii de factori determinanţi şi a felului unic de combinare a acestora în fiecare caz de ilegalitate, specialiştii vor reuşi să elaboreze noi metode şi strategii menite să preîntâmpine situaţii de atentat la drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului şi să reducă astfel din ce în ce mai mult coeficientul de criminalitate la nivel naţional.

 

11.03.2021

[1]Alin Leş, „Psihologie Criminologică”, Bucureşti, „Pro Universitaria”, 2015, pag. 12.

[2]Asist. Univ. Elena Sandu şi prof. univ. dr. Tudorel Butoi – „Psihologie judiciară”. https://www.youtube.com/watch?v=0hNmogbwx6w&t=397s

[3] Igor Ciobanu, „Criminologie”, Partea întâi, Chişinău, 2007, pag. 22.

[4] Mateuţ Gh., Criminologie (Note de curs), Arad, 1993, pag. 57-59.

[5] Mihai Cătălin Neagoe, „Intervenţia psihologică…”, Noema XV, 2016, pag. 186.

[6] Oleg Pohilă,  „Materialele conferinței științifico-practice internaționale din 26 iunie 2018”, pag. 381.

[7] O. Dănilă şi N. Turliuc, „Violența în familie. Teorii…” „Consecinţe psihologice…”, Iaşi 2009, p. 97