FRUMOSUL SI IUBIREA
Frumosul şi iubirea sunt, fără îndoială, în cea mai strânsă legătură. Şi, cum iubirea lui Dumnezeu pentru noi si porunca nouă adusă de Hristos de a ne iubi (cf Ioan 13, 34) sunt chestiuni cu aspect dogmatic, mi-am permis să afinai adesea că şi frumosul (sau frumuseţea) este o categorie care are un conţinut dogmatic, în mai pronunţată măsură decât unul simplu estetic.
Ca atare, el nu reprezintă o condiţie facultativă, peste care s-ar putea, eventual, trece cu uşurinţă; cu atât mai mult cu cât frumuseţea si binele se implică si au, în exact aceeaşi măsură, o coexistenţă ontologică ipostatică. Binele constituie rugul bine pregătit. Frumosul este flacăra care-1 învăluie şi care transmite căldura şi lumina acelui bine. Rug şi flacără una sunt. Acest lucru reiese, de altfel, destul de clar din afirmaţia lui Hristos: „Oricepom bun (agathon)Jace roade frumoase (kalous) ” (Matei 7, 17). în mod normal, frumuseţea este înaintemergătoarea şi vestitoarea binelui. Fără susţinerea acestuia, rămâne magmatică, te rătăceşte. Dar prima întâlnire cu ceva şi, mai ales, cu cineva, cu atât mai mult cu Dumnezeu, are loc cel mai lesne prin frumuseţe.
De altfel, grecescul kalos poate fi tradus, după caz, dar şi Minultan, atât cu bun, cât şi cu frumos. Cel mai adesea, cele două înţelesuri sunt interschimbabile atunci când este vorba despre faptele omului (cf. Matei 5, 16; 26, 10; Ioan 10, 32-33; 1 Timotei 5, 10 şi 25; Tit 3, 8 şi 14; Evrei 10, 24; 1 Petru 2,12). Limba noastră şi-a însuşit acest conţinut dublu şi, ca atare, se spune în mod uzual „nu-i frumos ce faci”, înţelegându-se că „nu este bine”. In virtutea posibilităţii de dublă traducere, am putea spune despre mărgăritarele bune că sunt şi frumoase (Matei 13, 45), ceea ce este aproape de la sine de înţeles. Oarecum în aceeaşi categorie ar putea fi încadrate exprimări ca lauda nu e bună (frumoasă) (1 Corinteni 5, 6), legea e bună (frumoasă) (l Timotei 1, 8) sau locul celfrumos (cel bun, deJi’unte) (Iacov 2, 3).
Mult mai spectaculoase ni s-ar părea, în schimb, traduceri, de altfel posibile şi justificate, ca: sămânţa cea frumoasă pentru sămânţa cea bună (Matei 13, 24); sarea efrumoasă pentru sarea e bună (Marcu 9, 50); vinul celfrumos pentru vinul cel bun (Ioan 2, 10); şi mai ales Păstorul celfrumos pentru Păstorul cel bun (Ioan 10, 11), ceea ce este cu adevărat tulburător, pentru că se referă la persoană. In aceste din urmă cazuri, imaginea pe care o avem în lectura noastră tradiţională se îmbogăţeşte cu adevărat semnificativ.
Dar poate cel mai mult ar trebui să ne mişte şi să ne ducă în direcţia cea bună faptul că, atunci când a creat lumea, privindu-Şi opera, Dumnezeu a exclamat bucuros despre toate că „este bine (frumos)”(Facerea 1, 10; 12; 18; 21; 25; 31). Pomul din mijlocul Raiului era al cunoaşterii binelui (frumosului) şi răului (Facerea 2, 9). Nu era bine (frumos) ca omul să fie singur, şi atunci Dumnezeu i-a dăruit femeia (Facerea 2, 18). Dumnezeu este, cam în toate cele de El făcute, ceea ce noi am numi astăzi un artist, condiţia naturală generală a lumii şi cu osebire a omului fiind, în mod evident, una a frumuseţii, după cum ne semnala Ecclesiastul cu mult înainte de venirea lui Hristos în trup: „ Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la titnpul lor ’’ (Ecclesiastul 3, 11). Nimic, dar absolut nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu poate fi pus sub patronajul urâtului iară a risca blasfemia. Ca atare, cunoaşterea spre care este chemat omul este aceea a frumuseţii. Este bine de remarcat şi că un lucru frumos nu poate să apară decât la timpul său, atunci când, după o divină rânduială, îi vine rândul.
Legătura dintre iubire şi frumos este, totodată, dialectică, de reciprocă stârnire şi întreţinere. Nu poţi iubi decât ceea ce este frumos. Şi nu poţi vedea frumosul adevărat decât iubind. Iubirea trans-figurează, schimbă figura, înfrumuseţează, umple frumuseţea. Asta nu înseamnă că iubirea falsifică. Dimpotrivă. Ea descoperă, vede acolo unde obtuzitatea privirii neiubitoare nu pătrunde, deoarece ochiul interior este acoperit de albeaţa ignoranţei sau este injectat de furie (mânie), boală lăuntrică ce se imprimă şi vederii fizice. Transfigurarea pe care o generează orice iubire autentică presupune, ca o consecinţă firească, şi trans-vederea, vederea dincolo de aparenţe, descoperirea frumuseţii adevărate. Iubirea este spirituală prin izvorul ei; atunci şi frumuseţea este spirituală, în egală măsură, având aceeaşi sorginte. Nu există frumuseţe fizică şi frumuseţe spirituală.
Orice frumuseţe are fiinţă spirituală, numai că ea poate fi dublată de o lucrare spirituală sau de nelucrare. Cea dintâi o pune în valoare, cea din urmă o ofileşte. Cel ce iubeşte descoperă şi vede frumuseţea acolo unde ceilalţi o ignoră. Cui nu i s-a întâmplat să considere drept foarte frumoase chipuri pe care alţii le considerau banale sau şterse, şi pe care şi el, dacă s-ar detaşa din miracolul iubirii, le-ar vedea în acelaşi fel? Dar pentru cel ce-I iubeşte, chipul aceia îşi dezvăluie frumuseţea. Şi nu o frumuseţe părelnică, ci una cât se poate de reală. Pentru cel ce iubeşte, frumuseţea nu decade ia subnivelul de marfă sau de bun de consumaţie, ci ea devine cale extatică de comunicare cu Dumnezeu. In fond, prin ce se deosebeşte dragostea adevărată de cea falsă? Prin faptul că cea dintâi doreşte să dăruiască nesfârşit, în timp ce ultima tinde să ia, să-şi însuşească, să-şi mărească posesiunile. Tocmai datorită refuzului frumuseţii de a deveni o perisabilă marfă de consumaţie, sunt şi cazuri în care aceasta se ascunde şi cere asceză râvnitoare spre descoperire şi fixare. Vezi atât de piiduitoarea, în acest sens, po veste a porcului.
La rândul ei, frumuseţea face posibilă iubirea, o naşte, o întreţine, o întăreşte, o validează.
Intorcând lucrurile pe dos, vine aproape de la sine faptul că urâtul se împerechează cu… ura. Limba română îşi dovedeşte din nou înalta teologie conţinută (am putea spune, tot aşa: ontologic) şi împerecherea amintită o afirmă răspicat în acest caz. Limba română nu recurge ia cuvinte paralele, ci păstrează relaţia originară a conţinutului acestor termeni. Cel ce urăşte se face urât pe sine. Cu cel ce urăşte totul devine urât, diabolic deci. El emană urâţenie în jurul lui, urăşte mai tot ceea ce întâlneşte. Numai frumuseţea iubitoare îi poate rezista, îl poate birui, dar lupta aceasta nu este deloc uşoară.
Ceea ce se întâmplă cu kalos în textele evanghelice, se petrece, de asemenea, şi cu kakos, care exprimă cu egală putere şi îndreptăţire şi răul, şi urâtul. Ca atare, se poate spune că oamenii răi sunt şi urâţi (cf. Matei 5, 45), că tovărăşiile rele sunt şi urâte (cf. 1 Corinteni 15, 33) etc.
Nu putem scăpa de o serie de întrebări. De ce oameni ai Bisericii, din zona cea mai curată a ci, pe care îi considerăm buni şi iubitori (de Dumnezeu şi de aproapele), apar lipsiţi de gust şi promovează urâţeniile? De ce putem recepta disjunct: oamenii ca fiind frumoşi, iar preferinţele lor tinzând spre urât? De ce spun ei că sunt frumoase lucruri de care noi suntem convinşi că sunt urâte? Lipsa bunului gust este o chestiune de infirmitate sau de educaţie ? Şi cât de vinovat este omul de lipsa sa de receptivitate la frumos şi, mai ales, de faptul că încurcă frumosul cu urâtul? Sunt greu de aflat răspunsuri mulţumitoare la aceste întrebări destul de chinuitoare; chinuitoare, pentru că ele ţin de lăuntrul cel mai lăuntric al fiinţei umane şi de destinul ei eshatologic. Poate că unii dintre aceia sunt atât de orbiţi de frumuseţea slavei lui Dumnezeu, încât nu mai disting prea clar împrejurul lor frumuseţea din această lume. Totuşi n-aş acorda prea multora această circumstanţă atenuantă. Şi, în ultimă instanţă, orice frumuseţe reprezintă o răsfrângere a slavei lui Dumnezeu, care trebuie receptată ca atare şi în nici un caz amestecată şi confundată cu lucrurile slabe.
Cum reuşeau cei vechi, fără să fi absolvit academii de artă sau alte şcoli de studii superioare sau măcar medii, să ajungă la un gust artistic atât de rafinat şi atât de teologic susţinut, să pretindă, în consecinţă, atât de la a, cât şi de la alţii, numai lucruri de o certă calitate, lucruri pe care astăzi, nu o dată, le receptăm drept capodopere?
De ce nu aflam urâţenii provenind din vremurile vechi sau de ce totul ni se pare acolo realizat, împlinit? Ţăranul şi iconarul anonim ţâşneau, cu fiecare gest, frumosul. Frumosul apărea în acele vremuri drept o condiţie naturala a omului; în vremea modernă pare că s-au produs mutaţii genetice şi mutanţi.
Acum ai senzaţia că frumuseţea tinde să se retragă într-o stare muzeală, conservată ca o mărturie a unor alte vremi, din care firi nostalgice îşi mai adapă încă nevoile fiinţiale. Lucrul acesta se poate, eventual, explica numai prin depărtarea de Dumnezeu în care ne-am cufundat şi nc complăcem. In ceea ce ne doare pe noi mai mult, s-ar putea observa cum bunul gust liturgic a ajuns de tot rar, şi asta nu poate să nu întristeze şi să nu îngrijoreze.
Nu s-a realizat şi nu se realizează că atât de mult dezbătută luptă dintre bine şi rău a fost şi este, în acelaşi timp, o la fel de necesară şi de acerbă luptă între frumos şi urât. Mai ales că, pe măsură ce înaintăm în veacuri, acest din urmă caracter a devenit preponderent. Urâtul ne asaltează şi ne invadează ucigător, poluant, ne uzurpă existenta. Tot mai mult.
Omul, aşa cum apare el în general, seamănă cu clopotul acela turnat, din filmul Andrei Rubliov al lui Andrei Tarkovski: scoarţa groasă de lut ars, necesară iniţial ca formă, spre formare, acoperă lutul nostru viu. La timpul potrivit, ea trebuie îndepărtată de pe orice om, pentru ca acesta să-şi poată arăta strălucirea scânteietoare în bătaia Soarelui-Cuvânt şi să poată suna, vesti, chema şi aduna liturgic alţi oameni în jurul lui Hristos. Frumuseţea nu poate fi decât dinamică, înviorătoare, dătătoare de viaţă. De aceea şi este atât de mult legată crearea frumuseţii de inspiraţie, ceea ce vrea, în mod sigur, să spună inspiraţie a Duhului, asistenţă nemijlocită a Sfântului Duh.
Evanghelia exaltă iubirea şi veştejeşte ura. De aici, în ordine logică, trebuie promovat frumosul şi evitat cu tot dinadinsul urâtul. Şi chiar dacă gusturile nu se discută, pentru creştinul adevărat prostul gust nu poate intra în nici un caz în discuţie. Totdeauna este ceva îndoielnic în creştinul care promovează în propria-i viaţă, uneori chiar cu o inconştientă evlavie, urâtul. Arată aceasta o plecare a aceluia, cel puţin cu o parte a sa, pe un făgaş greşit, care nu este al lui Dumnezeu, ci al vrăjmaşului Lui. Din punct de vedere creştin, o aserţiune relativistă de tipul „nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie” înseamnă o instaurare a bunului plac în acest domeniu şi nu-şi poate afla în nici un fel locul. Ca şi pentru adevăr, pentru iubire, pentru lumină etc., criteriul frumuseţii este întrupat, este Hristos, şi, ca atare, în afara oricărei duplicităţi.
Dar, revenind la acea ipostatică accepţie de fond a binelui şi a frumosului în textele evanghelice, şi la exprimarea ei, uneori, prin folosirea aceluiaşi cuvânt, kalos, se poate observa că sunt două versete din Epistolele pauline care, citite în această cheie, deplin justificată, ne dezvăluie un conţinut al frumosului în cea mai mare măsură cutremurător.
Primul se află în scrisoarea trimisă de Sfântul Pavel către creştinii din Galata: „Bine este ca frumosul (binele) să-l râvniţi întotdeauna, şi nu numai atunci când sunt eu defaţă la voi.” (Galateni 4,18).
Al doilea cuvânt era adresat vecinilor noştri din Tesalonic şi, prin ei, oricărui om atent la chemarea lui Hristos, din orice timp şi din orice Ioc: „Supuneţi totul încercării, păstraţi ce este frumos (bine).” ( Tesaloniceni 5, 21).
In acelaşi sens, Apostolul Ioan îşi îndeamnă fiul duhovnicesc: „Iubitule, nu urma urâtul (răul), a binele. (…) Cel ceface urâtul (răul) nu L-a văzut pe Dumnezeu. ” (3 Ioan 1,11).
In aceste învăţături inspirate se cuprinde sâmburele doctrinei creştine despre frumos: râvnirea lui, a atingerii lui şi necesitatea cantonării în el, precum şi aceea a
constituirii iui în criteriu de mântuire. Dacă ţelul declarat al creştinului este theosis, vederea şi contemplarea lui Dumnezeu, apoi aceasta nu se poate face în nici un fel pe calea urâtului, oricât de nevinovat le-ar părea el unora. Creştinul adevărat nu priveşte frumuseţea cu detaşare, ci, dimpotrivă, cu cea mai mare ataşare şi implicare.
Sigur, mai rămâne o problemă importantă, dureroasă, care ne nelinişteşte adesea: aceea a căderii din frumuseţe, a vestejirii ei. Intuiţia sădită ontologic în noi ne spune, cu o anumită insistenţă, că frumuseţea, ţinând de paradis, trebuie să fie veşnică. In legătură cu această veşnicie a frumuseţii ne lămureşte Apostolul Petru: „Frumuseţea voastră va consta în adevărul lăuntric, frumuseţea fără vârstă (netrecătoare) a duhului blând şi liniştit, care este de cea mai mare valoare in ochii lui Dumnezeul” (1 Petru 3, 4). Şi cum adevărul lăuntric din noi nu poate fi decât Hristos, este clar că de El ţine orice frumuseţe adevărată şi, prin aceasta, fără vârstă, într-o veşnică tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Totodată se vede cum frumuseţea are un caracter tau- maturgic prin duhul ei blând şi liniştit. Un exemplu simplu ne vine în ajutor spre susţinere: surorile care îngrijesepe bolnavi sunt totdeauna femei; s-a ajuns la această soluţie şi pentru că frumuseţea lor este, în termeni reali, alinâtoare.
Şi cât de îmbucurător, de încurajator şi de mângâietor este felul în care priveşte Părintele Dumitru Stăniloae frumuseţea: „Frumuseţea este foarte importantă pentru teologie. Cum spuneau cei din vechime, frumuseţea exprimă adevărul. Hristos însuşi, Adevărul persoană, este frumos. El este Adevărul strălucind de frumuseţe in umanitatea Sa. Spiritualitatea ortodoxă este defnită a f «iubire de frumos » (n.n. filocalic). Adevărul nu poate atinge inima mea înţelegătoare decât dară este f irmos. Există o asemenea frumuseţe şi o asemenea bunătate în persoana lui Hristos, în toate cuvintele Sale şi în toate gesturile Sale, încât eu nu pot să rămân indiferent faţa de El. Şi ai castă sensibilitate faţă de frumuseţea şi bunătatea dumnezeiască deschide inima entuziasmului însufleţit de Duhul.”
Ingrijorător şi întristător este faptul că drumul nostru istoric pare să reprezinte o îndepărtare tot mai accentuată de aceste repere evanghelice apostolice. Hristos Se întreba dacă la Venirea Sa de-a Doua va mai găsi credinţă pe pământ (cf. Luca 18, 8). Ne-am putea întreba, în urmarea celor de mai sus, dacă va mai găsi frumuseţe. Creştini fiind, suntem obligaţi să nădăjduim că da, va găsi, întrucât condiţia Bisericii noastre dintotdeauna a fost frumuseţea. Acesta este şi sensul pe care îl dădea Dostoievski frumuseţii în celebra sa aserţiune „Frumosul va mântui lumea!”, întrucât Hristos este, cum s-a văzut, Pastorul cel Frumos sau, cum I se mai spune pe la noi, Făt-Frumos. De aceea se mai poate afirma, cu vădită îndreptăţire, că frumuseţea adevărată nu poate fi decât liturgică. Dar şi reciproca este egal valabilă şi trebuie respectată: liturgicul autentic nu poate să fie decât frumos.
Un proverb spune: „Ceea ce este frumos şi lui Dumnezeu Ii place.” Oare gândul nostru nu ar trebui să fie acela de a-I plăcea lui Dumnezeu?
Cantonarea în urât, de orice fel ar fi ea, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu făptuirea, cu cuvântul sau chiar şi numai cu gândul, este, fără nici o îndoială, eretică în sensul deplin al cuvântului: strâmbarea Adevărului întrupat pentru noi întru iubire şi frumos.