DUMINICA ÎNVIERII DOMNULUI
ZIUA CEA MĂREAŢĂ
Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit ca astăzi să putem sărbători ziua cea măreaţă, cea mai plină de bucurie şi mângâiere din câte are omul bisericesc, ziua Învierii Domnului.
Emoţionaţi, plini de bucurie noi vestim această Înviere unul altuia şi cu o sfântă şi cerească însufleţire buzele noastre rostesc frumosul şi străvechiul salut creştin: „Hristos a înviat!” Pe tot întinsul pământului, în toate oraşele, comunele şi satele unde se găsesc creştini adevăraţi, în palate şi în bordeie, e mare bucurie în această senină zi. Astăzi, parcă nici săracul nu simte amarul vieţii, nici bolnavul durerile ce-l chinuiau altădată. Firea întreagă îşi sărbătoreşte acum învierea sa din somnul şi amorţeala iernii, razele soarelui s-au făcut mai calde şi sărută pământul, în tot locul ochiul nostru zăreşte semne de reîntinerire, de bucurie şi de viaţă. Atât în natură, cât şi în inima omului, în aceste zile, domneşte bucuria.
Zilele cele pline de jale ale săptămânii Patimilor, în care am auzit din Sfintele Evanghelii duioasele istorisiri despre chinurile nespuse ale Domnului nostru Iisus Hristos, au trecut. Acum, acest Iisus din Nazaret, omul durerilor şi al suferinţelor, stă înaintea ochilor noştri ca un biruitor al morţii prin învierea Sa. Pe Iisus, pe care l-am văzut umilit şi batjocorit, îl vedem astăzi preamărit. Iată cel dintâi temei al bucuriei noastre.
„Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori”, a zis Sf. Apostol Petru către mulţimea ce-l asculta (Faptele Apostolilor II, 32). Şi mulţimea a primit cu bucurie această veste şi în temeiul ei, a primit şi botezul lui Hristos. Învierea lui Hristos au predicat-o şi toţi ceilalţi Apostoli, iar pentru adevărul învierii au suferit ei toate prigoanele din partea păgânilor. Credinţa s-a răspândit în întreaga lume numai prin învierea lui Hristos. Fără învierea Domnului s-ar fi sfârşit istoria vieţii Lui cu moartea pe cruce şi nu s-ar mai fi deschis nicio inimă ca să-I primească învăţătura, iar lumea toată, desigur, l-ar fi uitat de mult. Fără Învierea Domnului nu ar fi pătimit atâtea mii de mucenici, ca să mărturisească cu sângele lor credinţa în această înviere şi să pecetluiască această credinţă cu moartea lor martirică. Învierea Domnului este cea mai mare minune, cea mai mare taină a credinţei noastre. Iată cel de-al doilea temei al bucuriei noastre în Domnul.
Învierea lui Hristos este cea mai puternică dovadă că El a fost într-adevăr Mesia cel tăgăduit, Mântuitorul, trimis din mila Tatălui ceresc ca să ne scoată din robia păcatului. De aceea, încredinţându-se Toma, apostolul necredincios, că Hristos a înviat cu adevărat, L-a mărturisit cu lacrimi în ochi zicând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan XX, 28).
Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a nimicit puterea morţii şi ne-a dat şi nouă garanţia învierii din morţi şi a vieţii de veci. De aici putem înţelege ce spune Sf. Apostol Pavel prin cuvintele: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni XV, 14). Înviind, Iisus, vom învia şi noi, iată cel de-al treilea temei şi cel mai de seamă al bucuriei noastre. Acest lucru îl vom înţelege uşor, dacă ne vom da seama că, din toate binefacerile, cu care Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit aici pe pământ, viaţa ne pare a fi cea mai mare. Deşi ştim că bunătăţile şi plăcerile acestei lumi se trec ca umbra, totuşi ne place viaţa, ne place să trăim. De aceea bolnavul îşi doreşte mult însănătoşirea, toate le încearcă, niciun medicament nu i se pare prea amar, niciun lucru prea scump, dacă poate lega de el o nădejde de scăpare. Nu numai celor avuţi le place viaţa, ci şi celor sărmani şi necăjiţi, pentru că toţi vor să trăiască. Dacă această viaţă pământească, trecătoare, plină de griji şi de nevoi, ne pare atât de frumoasă şi ne este atât de dragă, ce fericire trebuie să fie în viaţa cea netrecătoare, în care nu mai este nici durere, nici frica morţii. Platon a scris o carte frumoasă despre nemurirea sufletului. Cartea se numeşte „Phaedon.” Această carte a citit-o un oarecare păgân cu numele Cleombrotus şi s-a însufleţit de credinţa în nemurirea sufletului atât de mult, încât s-a aruncat în valurile mării ca să se înece, zicând: „Ştiu de acum că sufletul e nemuritor şi nu am nicio teamă de moarte”. Cu toată credinţa noastră în nemurirea sufletului, noi creştinii nu am face un astfel de lucru pentru că ştim că viaţa noastră ne este dată de Bunul Dumnezeu s-o trăim, dar un lucru tot îl putem învăţa din această istorisire şi anume: credinţa în nemurirea sufletului este cea mai mare mângâiere a omului muritor şi cel mai puternic sprijin în lupta vieţii! Credinţa în nemurirea sufletului este tot atât de veche ca şi neamul omenesc. Şi păgânii o aveau în vechime, însă ei nu aveau garanţia învierii, cum o avem noi, creştinii, prin învierea Domnului. Să ne aducem aminte ce s-a petrecut în casa lui Iair. Singura copilă pe care o avea, s-a îmbolnăvit foarte tare. Părinţii deznădăjduiţi, auzind că Mântuitorul lumii este prin apropiere, L-au rugat să vină la ei. Până Iisus a sosit la casa lor, „copila murise”. Cei de acasă au trimis veste ca Iair să nu mai supere pe învăţătorul. Iisus intră totuşi în casă şi se aşează la căpătâiul patului. Părinţii plângeau dispariţia unicului lor copil, iar Iisus plin de milă se uită la ei şi le spune: „N-a murit, ci doarme”. (Luca VIII, 52). Cât de frumos ne arată această istorisire că moartea nu este decât un somn înaintea Atotputernicului Dumnezeu şi precum Iisus a înviat pe fiica lui Iair din acest somn al morţii, precum El însuşi a înviat din morţi, tot aşa ne va învia şi pe noi din praf şi cenuşă, la o viaţă nouă. E mare taina aceasta! Dacă acel păgân nu se temea de moarte, pentru că aşa îl învăţase Platon, cu atât mai mult trebuie noi să spunem că, prin învierea Domnului, moartea şi-a pierdut spaimele ei pentru urmaşii lui Hristos. Având garanţia învierii noastre, pe drept cuvânt putem şi noi rosti împreună cu Sfântul Apostol Pavel triumfătoarele cuvinte: „Moarte, unde este biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni XV, 55).
Să ne bucurăm, deci, în această măreaţă zi, zi de mântuire, zi de bucurie sfântă, că Hristos a înviat! A înviat cu adevărat!
Sărbătoarea învierii Domnului vorbeşte mai mult sufletului nostru, decât celelalte sărbători. Învierea ne spune parcă mai hotărât, mai cu putere: „Omule, cunoaşte-ţi înalta ta menire!” Noi nu ne-am născut în lume ca să ne trecem fără urmă ca dobitoacele, nici ca pomul care, tăiat şi ars, se nimiceşte cu desăvârşire! Noi avem un suflet nemuritor, care nici după moartea trupului nu se trece, ci viază mai departe.
Dacă Hristos a înviat, vom învia şi noi şi întreg neamul omenesc la o viaţă nouă şi fără de sfârşit. Azi moartea e biruită, iadul e biruit, porţile raiului sunt iarăşi deschise. „E ziua învierii, să ne luminăm popoare, că sunt Paştile Domnului! Paştile” Unul pe altul să ne îmbrăţişăm şi de toate grijile acestei lumi să uităm. Să zicem fraţi şi acelora care ne urăsc pe noi şi să le iertăm toate pentru învierea lui Hristos. Cu toţii să ne bucurăm că astăzi Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!