DUMINICA A V-A DUPĂ PAŞTI (A SAMARINENCII)

APA CEA VIE

Pericopa evanghelică de astăzi ne relatează despre Mântuitorul Iisus Hristos, că trecea prin Samaria. În drum s-a oprit la Fântâna lui Iacov. El ştia că oamenii, în setea lor, iau apă de oriunde şi că au trebuinţă de o apă deosebită, de apa cea vie din Fântâna lui Iacov. Ştia că oamenii îndură chinuri grele din cauza setei şi că setea trupească e mai puţin chinuitoare decât setea sufletească.

Samarineanca din Evanghelia de astăzi n-a vrut să ia atunci apă dintr-o fântâna oarecare, ci a venit din cetatea Sihar până la vestita fântână a lui Iacov şi acolo i s-a dat să ia apa cea vie, din izvorul veşnic al lui Hristos Domnul. Desigur că samarineanca şi-a dat seama de starea în care se găsea şi de calea pe care trebuia să apuce.

O scriitoare americană a scris o carte despre rolul femeii în societate. Printre altele, într-un capitol al cărţii spune că învă­ţăturile Bisericii creştine ar fi adus pe femeie la starea de robie şi sclavie. În această carte se găsesc într-un capitol cuvinte şi gânduri culese din alte cărţi şi de la alţi autori, însă nu se găseşte nimic cules din Sfânta Scriptură. Această carte poate fi asemănată cu o găleată mare, plină cu apă adunată din toate fântânile, care însă nu are acel strop de apă vie, din izvorul lui Hristos.

Într-un anumit pasaj din carte, spune că femeile – în urma robiei – au rămas mai slabe decât bărbaţii. Ne punem întrebarea: femeile să nu mai aibă niciun drept, să rămână în robie toată viaţa? Desigur că nu. Dar să vedem ce ne spune Mântuitorul Iisus Hristos: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan IV, 10). Deci iată că această femeie s-a lăsat dusă de valurile acestei lumi, ea a luat apă din toate fântânile, iar acum a venit la fântâna lui Iacov, mascând într-un fel că ar vrea să-şi aline chinurile, citind din Vechiul Testament. Şi în continuare, Mântuitorul îi zice: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac… şi se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan IV, 13–14).

Samarineanca din Evanghelia de astăzi a început să şi guste din această apă şi apa cea vie i-a dat lumina să-şi înţe­leagă starea în care se găsea, înţelegând că nu era o stare de robie, ci o stare de nelegiuire. A avut cinci bărbaţi şi al şaselea pe care îl avea acum nu-i era bărbat. De aceea samarineanca a înţeles şi i-a zis Mântuitorului: „Doamne, văd că Tu eşti prooroc” (Ioan IV, 19), pentru că toate cele relatate de Iisus Hristos erau realităţi şi se potriveau întru totul vieţii ei.

Vor înţelege oare unele femei ale zilelor noastre că aici s-a descoperit adevărata lor robie? Iată, deci, că robia unora dintre femei nu este altceva decât traiul acestora în nelegiuire. Sfinţii Apostoli se mirau că Domnul Iisus Hristos stă de vorbă cu o femeie. A stat de vorbă, tocmai pentru ca noi să înţelegem că nimeni nu a avut mai mare milă faţă de robia femeii şi un gând mai măreţ, pentru drepturile femeii, decât Mântuitorul. Stând de vorbă cu femeia cananeancă ne-a descoperit că această femeie are credinţa cea mare care poate să mântuiască de duhurile rele pe copiii săi. Femeia, într-adevăr, este mai slabă trupeşte decât bărbatul, pentru că aceasta a fost voia lui Dumnezeu. Leoaica este mai slabă decât leul şi are cu totul o altă înfăţişare, aşa e şi la păsări şi la toate vietăţile pământului. Femeia este mai slabă, dar inima ei, sufletul ei sunt foarte tari şi au căldura şi gingăşia de a-şi creşte, aşa cum se cuvine, copiii. Până şi la animale, mamele ştiu să-şi îngrijească puii cu foarte multă gingăşie şi cu multă iubire.

Femeia poate să ajungă până la cel mai înalt grad de cinstire, şi este un drept al ei de a da o creştere aleasă copiilor săi.

Domnul Iisus Hristos, întorcându-se către femeile care plângeau de mila Lui, când îl duceau la răstignire, le-a zis: „Nu mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri” (Luca XXIII, 28). Deci, iată că femeile au dreptul dat de Dumnezeu să-şi poarte copiii sub inimă şi în braţe, trupul copiilor crescând cu hrană din trupul mamelor, dar şi sufletul trebuie să se adape tot din sufletul lor. Femeia, mama, are dreptul şi poate face copiii buni sau răi, harnici sau leneşi, legiuiţi sau nelegiuiţi, să cinstească pe cei care le-au dăruit viaţa şi care l-au crescut sau să-i urască şi să-i dispreţuiască. Mama poate să-şi facă din fiii ei nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu sau, de multe ori, nişte fii ai diavolului. Mama, femeia, este cea care îndură toate durerile şi care primeşte toate bucuriile pentru copii.

Mama are obligaţia de a se ruga pentru copii, dar şi de a-i învăţa pe aceştia să se roage, şi rugându-se cu ei. De aceea, femeia trebuie să aibă o purtare demnă în familie şi în socie­tate, ca întotdeauna să fie pildă bună de urmat pentru fiii ei.

Un tânăr care îşi însuşise învăţătura despre rai şi iad, despre îngerii buni şi despre duhurile necurate, a fost întrebat de un credincios cum îşi trăieşte viaţa în familie alături de părinţi. Tânărul, foarte tulburat, îi răspunde: La noi în casă este iad. Credinciosul şi-a putut da seama că în casa tânărului era neînţelegere, ceartă, şi că membrii familiei erau stăpâniţi de puterea celui rău.

Domnul nostru Iisus Hristos vrea ca fiecare casă să fie un colţ de rai şi această grijă o atribuie femeii, care poate, în permanenţă, să-şi facă casa un adevărat colţ de rai, pentru că femeia este sufletul casei. Dacă sufletul ei este bun, casa ei va fi un adevărat colţ de rai, dar dacă sufletul ei va fi rău, casa va ajunge un fund de iad.

BBW Cams Ecclesia Theme