DUMINICA A III-A DIN POST (A SFINTEI CRUCI)

GRIJA PENTRU SUFLET

Au trecut trei săptămâni din postul cel mare şi Sfânta noastră Biserică înalţă astăzi, în Duminica a III-a din post, semnul biruinţei, semnul Sfintei Cruci, pentru creştini, cei înfrânaţi şi postitori, ca privind la Sfânta Cruce să se însufleţească din nou, spre a putea purta lupta postului mai departe, cu noi puteri. Deşi au trecut trei săptămâni din post, mulţi creştini nu şi-au împlinit încă datoriile, ce le au cu privire la suflet, în acest timp sfânt. Drept aceea, Dumnezeies­cul Mântuitor, ne vorbeşte în Sfânta Evanghelie despre suflet, de preţul lui, rostind frumoasele cuvinte: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei XVI, 26). Cu aceste cuvinte Mântuitorul vrea să ne întoarcă gândurile de la cele pământeşti, de care prea mult ne alipim inima, vrea să ne amintească că cel puţin în timpul pe care-l mai avem înaintea noastră, suntem datori să ne îngrijim de curăţirea sufletului nostru. Aceasta o putem face printr-o mărturisire sinceră a păcatelor noastre. Mărturi­sirea păcatelor e una din cele mai mari datorii, pe care le avem de realizat în acest timp sfânt. După ce-am văzut în Duminica trecută cum trebuie să ne pregătim inima în faţa Tainei Sfintei Mărturisiri, vom vedea acum cum trebuie să ne mărturisim păcatele şi cum trebuie să avem grijă de sufletul nostru cel nemuritor. Adam şi Eva, protopărinţii noştri, au mărturisit că au călcat porunca lui Dumnezeu, dar au mărturisit rău. Adam a pus toată vina pe Eva, iar Eva pe şarpele ispititor şi urmarea a fost osânda lor. În cărţile lui Moise se cuprinde şi porunca cum că oricine a păcătuit trebuie să se ducă la preot, pentru ca acesta să aducă o jertfă ispăşitoare, potrivită păcatului. Pentru fiecare păcat se prevedea o jertfă anumită, de unde urma ca păcătosul trebuia să aducă la cunoştinţa preotului păcatul săvârşit şi apoi să mărturisească acest păcat. Şi din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul putem vedea acest lucru, pentru că: „a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Matei III, 5–6). Putere de a ierta păcatele putea să aibă numai acela, despre care a zis Sfântul Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan I, 29). Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru S-a şi folosit de această putere, zicând slăbănogului din Evanghelia de Duminica trecută: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale” (Marcu II, 5). Această putere de a ierta păcatele a dat-o Mântuitorul nostru şi Sfinţilor Săi mucenici şi apostoli, zicându-le: „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX, 23). Taina Mărturisirii este de origine dumnezeiască, aşezată de însuşi Domnul şi Mântuitorul lumii. Fiind aşezată de Iisus Hristos, ea trebuie să fie de folos şi de trebuinţă sufletului omenesc. De câte ori nu se întâmplă ca unii creştini, care ani de-a rândul uită să se mărturisească, nu-şi găsesc astâmpăr şi linişte până nu-şi uşurează sufletul printr-o mărturisire adevărată. Pentru o asemenea mărturisire, trebuie o cât mai bună pregătire. Dacă credem că ne-am pregătit inima pentru această Sfântă Taină şi că ea este pătrunsă de căinţă, aşa cum am arătat şi în Duminica trecută, atunci trebuie să începem cu pregătirea pentru mărturisirea însăşi. Citim în cărţile bisericeşti că mulţi creştini evlavioşi, înainte de a-şi mărturisi păcatele, petreceau zile şi nopţi întregi în cercetarea conştiinţei şi în rugăciuni nesfârşite. Pilda lor ne învaţă şi pe noi, că suntem datori a ne cerceta cu tot dinadinsul cugetul şi a ne ruga, ca Dumnezeu să ne învrednicească de o mărturisire creştinească.

Să ne pregătim deci creştineşte pentru clipa mare a cură­ţirii sufletului de păcate. Dacă credem că avem această pregă­tire, atunci să ne apropiem cu toţii de scaunul mărturisirii. Să nu amânăm mărturisirea dintr-un post în altul, din an în an, şi să luăm aminte ce ne spune un om învăţat despre asemenea creştini nepăsători: „Ei sunt asemenea celor nebuni, care stau într-o cameră plină de fum şi de necurăţie, şi în loc să deschidă o uşă sau o fereastră, ei lasă să-i înăbuşe fumul”. Să ne apro­piem, deci, de Domnul, deschizând uşa şi geamul sufletului nostru încărcat de păcate, fără să amânăm mărturisirea şi fără să ne temem de mulţimea păcatelor, fie ele la număr ca perii capului sau ca nisipul mării. Nu este păcat sau fărădelege pe lume pe care să nu o fi iertat bunul Dumnezeu unui suflet care se căieşte. Apostolul Petru s-a lepădat de Domnul Hristos şi Domnul totuşi l-a iertat şi l-a lăsat mai departe Apostol. Tâlharul care a fost răstignit alături de Iisus a fost un făcător de rele, un mândru, un ucigaş, şi cu toate acestea, căindu-se pe cruce, s-a învrednicit de cuvintele lui Hristos: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca XXIII, 43). Pavel a prigonit Biserica lui Hristos, şi totuşi Mântuitorul a făcut din el un ales al Său, un mare propovăduitor al învăţăturii Sale şi un fruntaş între Apostoli.

Să privim acum spre Sfânta Cruce, în faţa căreia ne-am închinat cu toţii astăzi, şi să nu uităm că Acela care a pătimit moarte pe cruce, a rostit cuvintele din Sfânta Evanghelie de astăzi: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu VIII, 36).

Acel semn de izbândă, care străluceşte peste munţi şi mări, pe care astăzi l-am prăznuit şi care împodobeşte cele mai alese clădiri ale pământului, ca semn de biruinţă, cu smerenie să-l cinstim şi din neam în neam cu dragoste să-l apropiem.

BUNA VESTIRE

ÎNCEPUTUL MÂNTUIRII

Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus” (Luca I, 31).

Era în timpul domniei Cezarului August, când ostaşii romani patrulau şi jefuiau pământul Ţării Sfinte, când poporul lui Israel mocnea de ură împotriva cotropitorilor străini care le răpiseră libertatea.

Se aştepta din zi în zi ca cineva să-i anunţe că prima veste bună făcută de Dumnezeu omenirii se împlineşte acum, că cerul a găsit timpul potrivit pentru a-l ridica pe om de la moarte la viaţă.

Astăzi proorocia făcută de Isaia cu o sută de ani în urmă prin cuvintele: „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanoil” (7, 14) se împlineşte. În decursul istoriei omenirea a primit multe veşti însemnate, dar cea mai frumoasă şi mai importantă veste pe care a primit-o vreodată, nu este alta decât aceea pe care o primeşte astăzi din cer, de la Dumnezeu, prin îngerul Gavriil. Prăznuim astăzi sărbătoarea care ne aduce aminte de marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută în păcat. Într-o lume în care omenirea se complăcea în cele mai oribile păcate, într-o lume în care cele zece porunci ale Decalogului erau nesocotite, îngerul Gavriil e trimis de Dumnezeu în cetatea Nazaret la Fecioara Maria al cărei suflet era candelă de lumină, ca o grădină de pace şi binecuvântare. Intrând la Sfânta Fecioară a zis: „Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu Tine, binecuvântată eşti tu între femei” (Luca I, 29). La nedumerirea Mariei, arhanghelul completează: „Duhul Sfânt va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri” (Luca I, 35). Stăpânită de dublul moment al smereniei şi al dorinţei arzătoare de a împlini voia lui Dumnezeu, Maria îi răspunde: „Fie mie după cuvântul tău”.

Fericit de acest asentiment, arhanghelul pleacă şi îndată are loc taina cea mare şi mai presus de fire a zămislirii Fiului lui Dumnezeu sub umbrirea Duhului Sfânt.

Astfel, Fiul lui Dumnezeu născut din veşnicie din Tatăl ia trup omenesc din Sfânta Fecioară pentru a sălăşlui între noi.

Dar ce însemnătate are Bunavestire în cadrul istoriei mân­tuirii noastre şi ce semnifică ea pentru creştinii de astăzi?

Ca punct de plecare, istoria mântuirii începe prin făgă­duinţa făcută imediat după căderea făcută primilor oameni în păcat, căci la izgonirea din rai, Dumnezeu a făgăduit mântui­rea prin sămânţa femeii: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Primii oameni n-au înţeles sensul adânc al acestor cuvinte, dar acestea au fost cunoscute treptat, prin profeţiile mesianice. Aşa se face că la plinirea vremii, când omenirea era conştientă de neputinţa de a se mântui singură, fără ajutorul lui Dumnezeu, aceasta să implore ajutorul lui Dumnezeu din adâncul sufletului.

Plinirea vremii de care se vorbeşte adeseori, coincide cu Bunavestire. În momentul tensiunii supreme în aşteptarea mântuirii, Dumnezeu satisface această aşteptare, prin împli­nirea făgăduinţei unui Mântuitor. Cu Bunavestire începe etapa cea mai importantă din istoria mântuirii: trecerea de la făgăduinţă şi pregătire, la realizare. Ca atare Bunavestire este începutul mântuirii noastre, în sensul că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu care se face Fiul Fecioarei, i se oferă posibi­litatea mântuirii şi desăvârşirii. De aceea, pe drept cuvânt o putem numi cea mai mare veste din istoria mântuirii omenirii. O dată cu ea începe divinizarea pământului. Fiul lui Dumne­zeu luând fire omenească, ca şi a noastră a tuturor, Iisus Hristos este omul cel adevărat, care a venit în lume ca pe toţi să ne facă oameni adevăraţi. Iisus Hristos se coboară mai adânc decât oricine în intimitatea noastră, se identifică cu toate durerile noastre şi ia asupra sa toate poverile noastre.

Sărbătoarea Buneivestiri ne cheamă să fim slujitori ai oamenilor, să sprijinim activ toate acţiunile de îmbunătăţire a vieţii, a condiţiilor de trai şi să le facem cât mai corespunză­toare demnităţii umane.

Aşa precum Maica Domnului şi-a dăruit toată fiinţa lui Dumnezeu, tot aşa să ascultăm şi noi chemarea lui Dumnezeu, de a sprijini nevoile şi aspiraţiile lumii pentru ca omul să se poată realiza şi să-şi poată împlini menirea. În acest sens, trebuie să ne dăm seama de puterea purităţii în a face să se nască divinul în noi. Nu putem actualiza în noi chipul Mân­tuitorului şi al Maicii Sale decât în puritate şi desăvârşire morală. De aceea, chemarea imediată a Buneivestiri este ca prin pocăinţă sinceră şi deplină să ne apropiem de Sfântul Potir spre a ne împărtăşi după cuviinţă cu trupul şi sângele Domnului în Sfânta Taină a Cuminecăturii. Când ne vom împărtăşi cu vrednicie, vom fi purtători de Hristos şi vom putea spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine”.

BBW Cams Ecclesia Theme