DUMINICA A II-A DIN POST (A SF. GRIGORIE PALAMA)

MĂRTURISIREA PĂCATELOR

In Evanghelia de astăzi, îl găsim pe Domnul nostru Iisus Hristos, învăţând, într-o casă din cetatea Capernaum. O mulţime mare de oameni s-a adunat să-L asculte, „încât nu mai era loc nici înaintea uşii” (Marcu II, 2). De sosirea Mântuitorului în Capernaum, a auzit şi un biet slăbănog, care nu se putea scula din pat. Chinuit de boala sa îndelungată, slăbănogul s-a gândit că numai Iisus, marele proroc, care a făcut atâtea minuni, poate să-i redea şi lui sănătatea pierdută. Slăbănogul roagă pe patru vecini ai săi, oameni cu credinţă, să-l ducă cu pat cu tot la casa unde se găsea Iisus, Acela care îi era singura nădejde. „Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus, şi prin spărtură au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul“ (Marcu II, 4). Văzând dumnezeiescul Mântuitor atâta credinţă, i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (Marcu II, 5). Precum Iisus Hristos a iertat păcatele slăbăno­gului din Evanghelia de astăzi, astfel se iartă şi astăzi, în numele Lui, păcatele acelora, care cu părere de rău şi prin căinţă şi le mărturisesc. Întâmplarea din Evanghelia de astăzi, ne aminteşte de una din cele mai mari datorii pe care o avem de îndeplinit în timpul sfânt al postului mare, de datoria de a ne mărturisi păcatele.

Pentru această mare taină a mărturisirii, pentru acest lucru atât de însemnat pentru curăţirea sufletului nostru, ne trebuie mai întâi de toate o pregătire bună. Omul se pregăteşte de nenumărate ori, cu multă grijă pentru lucruri cu mult mai neînsemnate. Câte pregătiri nu face omul când vrea să călă­torească la rude sau prieteni? Câte pregătiri cad în sarcina unei gospodine când se apropie o mare sărbătoare? Şi ce sunt toate acestea în comparaţie cu sufletul omului? Trebuie, deci, să ne pregătim mai mult pentru curăţirea sufletului, să redobândim haina cea scumpă a nevinovăţiei pe care cu toţii am primit-o la Taina Sfântului Botez. Cum să începem această pregătire? Mai întâi de toate, creştinul trebuie să caute ca inima lui să fie pătrunsă de căinţă. Căinţa este sufletul mărturisirii şi fără căinţă, mărturisirea noastră n-ar fi decât o înşirare numai cu buzele, fără rost a păcatelor. Preotul duhovnic, îl întreabă pe fiecare creştin, în scaunul mărturisirii, dacă îi pare rău de păcatele săvârşite şi nu dă dezlegare decât acelora care arată căinţă. Căinţa cere ca fiecare creştin să îngenuncheze în faţa preotului, la scaunul mărturisirii, ca în faţa unui judecător, mărturisind, cu inima zdrobită, cum şi de câte ori l-a mâniat pe Dumnezeu prin felurite păcate. Mulţi creştini, în loc să facă aşa, îşi dezvinovăţesc păcatele cu diferite scuze, care toate dovedesc că ei sunt lipsiţi de căinţă sinceră, creştinească şi de o pregătire sufletească pentru mărturisire. Unul mărturiseşte că înjură de lucruri sfinte, însă adaugă îndată şi se scuză, că nu face acest păcat decât la mânie. Altul zice: „Eu am batjocorit sau poate am lovit pe aproapele meu, dar de vină a fost el, pentru că mi-a furat ceva” – sau: „Eu am furat, dar nevoia m-a îndemnat“. Toţi aceştia uită, însă, de frumoasa învăţătură a Sf. Ciprian care zice: „Mai mare rău este a nu se căi de un păcat, decât a-l face”. Nu sunt pătrunşi de căinţa sinceră şi nu sunt pregătiţi pentru mărturisire nici acei creştini care, având mânie cu cineva nu vor să ierte, şi aduc, apoi, în scaunul mărturisirii dezvinovăţiri. Aceştia uită că Mântuitorul lumii a zis categoric: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc“ (Matei VI, 14). Trebuie să înţelegem fiecare că în faţa acestor cuvinte atât de clare nu poate să încapă niciun fel de scuză.

Căinţa sinceră trebuie să cuprindă toate păcatele noastre. De toate păcatele trebuie să ne pară rău şi de toate trebuie să punem gând la Dumnezeu, că ne vom lăsa.

Un păgân s-a îmbolnăvit de moarte. În apropierea acestui păgân bogat, trăia în singurătate un pustnic evlavios, care avea darul de a vindeca diferite boli. Chinuit de boală şi de dureri, păgânul, în cele din urmă, îl chemă pe pustnic şi-l rugă să-l vindece. „Da,” îi zise pustnicul, „eu mă voi ruga lui Dumnezeu să te scape de boală, dar trebuie să faci un lucru: să distrugi toţi idolii cărora te-ai închinat până acum”. Păgânul a făgăduit că va face acest lucru, nimicind într-adevăr o mulţime de idoli. Nu a mai rămas la urmă decât unul singur. Acesta îi era foarte drag păgânului şi nu se îndura să-l nimicească în felul acesta, ascunzându-l. A doua zi pustnicul vine iarăşi şi păgânul i se plânge că nu simte nicio uşurare şi că durerile tot nu-i înce­tează. „Nici nu te vei simţi bine, îi răspunse pustnicul, cât timp nu-ţi vei dezlipi inima de la idolul tău cel iubit.” Atunci păgânul şi-a dat seama că trebuie să se despartă şi de cel de pe urmă idol mincinos, care-i era cel mai drag, şi, după ce l-a nimicit, s-a ridicat din pat şi din boală.

Acest păgân a fost bolnav la trup, noi însă suntem bolnavi la suflet. Pentru ca să se facă sănătos trupeşte şi-a sfărâmat rând pe rând toţi idolii. Dacă dorim şi noi să ne tămăduim sufletul în acest sfânt timp al postului mare, trebuie să ne lepădăm de păcate, rând pe rând, nimicindu-le prin căinţa sinceră şi prin mărturisire.

Precum păgânul nu s-a făcut sănătos până ce nu a sfărâmat şi cel mai drag idol al lui, tot aşa şi noi creştinii nu vom putea fi pe deplin sănătoşi la suflet, atâta timp cât nu ne vom curăţi de toate păcatele noastre, cum sunt la unii iubirea de arginţi, la alţii beţia, la alţii desfrânarea sau altele. Această pregătire sufletească trebuie să ne mâne la scaunul de mărturisire în faţa preotului duhovnic, dacă vrem cu adevărat să ne curăţim în chip creştinesc sufletul, încărcat de păcate.

Să rugăm, deci, pe Dumnezeul milelor şi al îndurării şi al iubirii de oameni, să se îndure şi de noi şi să ne facă părtaşi de fericirea şi bucuria veşnică pe care o dorim fiecare.