DESPRE TAINA SPOVEDANIEI SI TAINA IMPARTASANIEI

Acesta practica a spovedirii păcatelor şi a dezlegării acestora de către preot, are origine din secolul I şi au existat dintotdeauna în Biserică, cu unica diferenta că în decursul timpului, a capatat înţelesuri şi forme diferite.
Până spre sfârşitul secolului al IV-lea, în cazul păcatelor ştiute de toţi, această spovedanie se făcea public, iar în cazul păcatelor necunoscute comunităţii, acestea erau spovedite în taină preotului.
Se punea un accent deosebit pe cercetarea propriei conştiinţe, Sfantul Apostol Pavel îndeamnă, ca înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine,

“Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar.” (I Corinteni 11:28)

deci, era, o cercetare a propriei conştiinţe, în aşa fel încât omul isi vedea propriile păcate şi in acelasi timp, se pocăia pentru ele, iar dacă păcatele sale constituiau impedimente canonice pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, atunci el trebuie să meargă să se spovedeasca şi să-şi asume canonul rânduit până la reintegrarea în comunitatea euharistică a Bisericii de care se rupsese prin păcat. In schimb, păcatele mici pe care le făceau, fiecare le mărturiseau unii altora,

“Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” (Iacov 5:16)

şi se rugau unii pentru alţii,

“Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela. Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte” (I Ioan 5:16-17).

Din punct de vedere istoric, spovedania nu a avut vreo rânduială liturgică până în secolul al XII – lea cand s-a răspândit ideea că mărturisirea păcatelor în prezenţa preotului, ar fi singura formă de pocăinţă şi că păcatele nedezlegate de preot nu se iartă.
Sfânta Scriptură a Bisericii Ortodoxe, pune un mare accent pe creşterea noastră spirituală. Este adevarat ca spovedania mai deasă ajută la acest lucru, dar cei care vin ocazional la Biserică nu înţeleg de ce ar trebui să se mărturisească mai des, iar pe cei care sunt cât de cât înaintaţi în trăirea duhovnicească, acest lucru îi oboseşte.
Spovedania nu trebuie să fie considerata ca o posibilitate de a primi iertare pentru păcate pe care poate nici nu le înţelegem bine sau nu luptam în nici un fel pentru a scăpa de ele.
O astfel de spovedanie devine în scurt timp un act de formalitate, periculos si amăgitor. Practica duhovnicească arată că o persoană care se împărtăşeşte câteva săptămâni la rând cu o singură spovedanie este mai atentă la viaţa sa duhovnicească, decât cea care este chemată să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire, deoarece in primul caz vor creşte şi vor spori duhovniceşte, înţelegând corect sensurile împărtăşirii şi spovedaniei, pe când ceilalti vor intelege spovedania doar ca un simplu “birou” unde se dau bilete pentru împărtăşire. Aceasta este realitatea lumii contemporane, in care traim cu totii, bineanteles exista şi multe excepţii.
Atunci ne punem întrebarea: ce fel de „Taină a Spovedaniei” este aceasta?
Trebuie să înţelegem că pocăinţa nu inseamna numai spovedirea păcatelor şi primirea dezlegării.
Rugăciunile pe care le facem şi trăirea duhovnicească pe care o avem fiecare dintre noi este pocăinţă. Bineanteles, nu exclude mărturisirea păcatelor în prezenţa preotului, dar o completează pana la desăvârşire. Pocăinţa este o terapie permanenta a sufletului, iar mărturisirea este operaţia chirurgica in sine care iti vindeca sufletul.
Astazi majoritatea suntem ca sub anestezie si nu stim intr-adevar cum să trăim sănătos.
Pentru a ne împărtăşi cu Sfintele Taine trebuie să ne aflam intr-o permanentă stare de pocăinţă şi de zdrobire a inimii, fără de care nu putem să ne apropiem de Sfantul Potir.
Cand simţim nevoia spovedaniei şi acest lucru este posibil de făcut, trebuie să-l facem neapărat, insa fără a ne grabi si fără a transforma spovedania în „şedinţe la psiholog”, fără a discuta, probleme care ar putea fi discutate în afara spovedaniei şi, bineînţeles, fără a obosi preotul în mod exagerat, dar trebuie sa nu acceptam nici dezlegările ca pe bandă rulantă, caci numai spovedanii nu sunt acelea.
Fenomenul spovedaniilor formale se observă mai ales la cei mai mulţi (ne)credincioşi, care vin o dată pe an pentru a se spovedi şi împărtăşi si imediat după aceasta continuă să ducă un mod de viaţă păcătos şi străin de Sfanta Evanghelie.
Unii preoţii consideră că, fiind mai îngăduitori cu astfel de oameni, îi câştigă, dar de fapt se amăgesc, pentru că ei tot în afara Bisericii rămân, iar împărtăşirea, chiar şi după rugăciunea de dezlegare, s-a făcut cu nevrednicie.
Dumnezeu poate să ierte şi pe ucigaşul şi pe curvarul care aduc pocăinţă sinceră şi-şi schimbă viaţa, dar a dezlega şi a da Trupul și Sângele Domnului tuturor beţivilor şi curvarilor care apar o dată pe an la Biserică, iar în zilele imediat următoare continuă viaţa lor pătimaşă, e un lucru periculos şi fără urmări pozitive.
În concluzie aş dori să punctez câteva idei practice, pe care le propun sa le discutam:
Deseori oamenii trăiesc în păcate deosebit de grave, pe care le consideră o normalitate. Mă refer aici în special la concubinaj, dar şi la alte păcate trupeşti devenite la modă. De aceea, pentru cineva care vine să se împărtăşească o dată sau de 3-4 ori pe an, mărturisirea înainte de fiecare împărtăşire “trebuie sau nu” sa fie obligatorie, mai ales dacă preotul nu cunoaşte viaţa acelei persoane?
Trebuie sau nu data Sfanta Impărtăşanie celor care deja mulţi ani la rând se împărtăşesc o singură dată pe an, ca un obicei, neavând dorinţa sinceră de a fi mădulare vii ale Bisericii? Acesti oameni trebuiesc treziti in adevarata credinta, nu amăgiti. Minimul euharistic fixat de Biserică este împărtăşirea o dată la trei duminici (Canonul 80 Trulan), nu o dată pe an si ar trebui sa fie si condiţia de a veni cel puţin 2-3 duminici la rând la împărtăşire.
Cei care încep să vină mai des la Biserică şi ajung sa înţeleaga necesitatea şi folosul Sfintei Impărtăşanie mai dese, considerati că initial ar trebuie să fie spovediţi înainte de fiecare împărtăşire? Apoi cu o singură spovedanie să se împărtăşească de 2 ori si apoi de 3 ori, până când vor ajunge la o maturitate duhovnicească, bineanteles cu binecuvântare pentru fiecare împărtăşire?
Creştinii care sunt membri vii ai Bisericii, citesc Sfânta Scriptură şi alte cărţi duhovniceşti, îşi fac rugăciunile de dimineaţă şi seară, ţin cele 4 posturi + lunile, miercurile şi vinerile, sunt împăcaţi cu toţi şi se mărturisesc o dată la 3-4 săptămâni, credeti că se pot împărtăşi la fiecare Liturghie fără prea multe condiţii suplimentare? Bineanteles este indicat sa urmeze sfatul duhovnicului, care trebuie sa-i arate drumul corect spre Hristos. Cred ca un duhovnic bun niciodată nu va impune fiilor săi duhovniceşti condiţii pentru împărtăşire pe care probabil nici el însuşi nu le îndeplineşte.

Omul este prin firea sa, o fiinta sociabila, deci nu poate trai singur, nu poate sa stea fara sa comunice cu cineva si, mai ales, sa-si deschida sufletul aproapelui sau, sa-i spuna pasurile sale. In acel moment simti ca o usurare si o descarcare a sufletului atunci cand gasesti pe cineva de incredere si te destainuiesti lui, spunandu-i durerile si ranile sufletesti. Acea persoana le primeste si te compatimeste si in acelasi moment, datorita compatimirii si iubirii persoanei careia te-ai destainuit, simti o mare liniste si bucurie, simti ca cineva te mai iubeste, ca nu ai fost parasit definitiv.

Cand vedem pe cineva ca sufera, sa intram in dialog cu el, sa-l intarim prin vorbe bune. Comunicarea, dialogul sunt absolut necesare. Dar mai mult decat acestea, este marturisirea in fata duhovnicului. Te destainui in fata prietenului, ii spui tot ce ai pe suflet, iti da, eventual, un sfat sau, mai mult, se roaga pentru tine. Insa, un prieten, oricat de apropiat ar fi, altceva nu are ce sa-ti mai ofere, nu are cu ce sa te mai ajute. In schimb, Dumnezeu, prin mila Sa fata de oameni, ne-a daruit un mare ajutor: Sfintele Taine si, in special, Taina Sfintei Spovedanii. La aceste Sfinte Taine, credinciosul, in afara de faptul ca s-a destainuit duhovnicului de tot ce are el mai intim, primeste in plus de la duhovnic dezlegarea si iertarea de acele pacate si mai ales primeste o mare putere de a invinge mai departe greutatile vietii. Primeste energia harului Duhului Sfant prin punerea mainilor preotului. Numai preotul are aceasta imensa putere de a dezlega de pacate si de a impartasi harul Duhului Sfant ca intaritor in viata noastra.
Fara preot si puterea lui sfintitoare, nu putem trai o viata crestina sau, daca o traim, suntem pierduti duhovniceste; traim inconstienti si in neadevar.
Mantuitorul a spus „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.
Alta cale si adevar nu exista decat in Biserica Sa.
Puterea de a lega si a dezlega, Mantuitorul a dat-o numai Sfintilor Apostoli si acestia la randul lor episcopilor si preotilor prin hirotonie, prin punerea mainilor pe cap:

„Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in ceruri si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in ceruri” (Matei. 18, 18; Ioan 20, 23).

Deci puterea de dezlegare a pacatelor o primim numai aici pe pamant si numai de la preoti. Cel mai groaznic lucru este ca cineva sa moara nespovedit, nedezlegat de pacate. Dincolo de mormant nu-l mai poate dezlega nimeni „nici chiar ingerii”. De aceea trebuie sa ne spovedim, sa ne descarcam sufleteste, sa alungam tot ce este negativ din fiinta noastra umana. Sa primim dezlegare si iertare de toate pacatele si relele ce le-am facut in viata. Sa primim pe Duhul Sfant, Cel care ne va calauzi in viata de dincolo.