DESPRE TAINA PREOTIEI

Spre deosebire de celelalte Taine, în care harul dumnezeiesc se împărtăşeşte credincioşilor prin preot în calitate de săvârşitor al acestora, Preoţia sau Hirotonia este Taina prin care o persoană e consacrată în scopul de a săvârşi toate celelalte Taine, ca reprezentant văzut al lui Hristos, adevăratul săvârşitor al tuturor Tainelor. Aşadar, Preoţia sau Hirotonia este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi aşezându-l într’o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea mântuirii. Precum se poate vedea, hirotonia e Taina prin care cel ce a primit-o este îndreptăţit să continue în Biserică întreita slujire a Mântuitorului Hristos.

Efectele acestei Taine sunt următoarele: a) împărtăşeşte celui hirotonit harul şi puterea de a împlini toate cele ce ţin de treapta în care a fost sfinţit (cf. 1 Tim 4,14; 2 Tim 1, 6; FA 20, 28; Tit 1, 5 ş.a.). b) Imprimă asupra celui hirotonit un caracter neşters (indelebil), făcându-l membru al tagmei sau cinului preoţesc. Izvorul preoţiei văzute în Biserică este preoţia nevăzută a Mântuitorului Iisus Hristos, de aceea, preotul săvârşeşte lucrările sfinte în Biserică în numele lui Iisus Hristos.

Instituirea Tainei. Taina Preoţiei a fost instituită de Mântuitorul Hristos după învierea Sa din morţi, atunci când arătându-Se Apostolilor, le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20, 21-23). Dar înainte de a Se înălţa la cer, pe aceiaşi Apostoli i-a trimis în misiunea cu care au fost încredinţaţi, după ce mai întâi vor fi primit pe Duhul Sfânt spre a fi întăriţi cu putere de sus, adică să înveţe toate neamurile, să le boteze în numele Sfintei Treimi şi să-i înveţe pe toţi să păzească cele poruncite lor, asigurându-i că El va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,19-20; comp. FA 1, 8 ş.u.). La rândul lor, Apostolii au hirotonit şi aşezat episcopi, preoţi şi diaconi, transmiţându-le acelaşi har, iar episcopii au primit de la Apostoli porunci şi îndrumări privitoare la modul şi condiţiile în care şi ei, la rândul lor, vor putea hirotoni episcopi, preoţi şi diaconi (cf. 1 Tim 4,14; 2 Tim 1, 6; FA 6, 6; 14, 23; 1 Tim 3, 2-15; Tit 1, 5 ş.a.).

Săvârşitorul acestei Taine este numai episcopul. Acest fapt rezultă chiar din îndrumările date de Sfântul Apostol Pavel celor doi ucenici ai săi, Timotei şi Tit, pe care el însuşi i-a hirotonit: „Mâinile sa nu-ţi pui degrabă pe nimeni, nici să te faci părtaş la păcatele altora” (1 Tim 5, 22), îi scrie el lui Timotei, iar lui Tit de asemenea: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit 1, 5). Aceasta, deoarece numai episcopul are plenitudinea harului în Biserică, precum spune Sfântul Epifanie: „Demnitatea episcopului are îndeosebi ca scop de a naşte părinţi, căci episcopilor li se cuvine a înmulţi părinţii în Biserica lui Hristos”.

Taina Hirotoniei se săvârşeşte în cadrul Sfintei Liturghii prin punerea mâinilor episcopului pe capul celui ce se hirotoneşte şi prin rostirea rugăciunii: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon, diacon, preot (N) în diacon, preot, episcop. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină asupra lui harul Sfântului Duh”.

Primitorul Tainei este o persoană de parte bărbătească, de religie ortodoxă, care îndeplineşte condiţiile fizice, morale şi intelectuale necesare, având o pregătire specială în acest sens. In Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, femeile nu sunt admise la hirotonie, pe temeiuri biblice şi patristice. în ultima vreme însă, în numeroase ramuri ale protestantismului, femeile sunt admise la slujirea preoţească.

Remarcăm aici că împotriva unui sinod de la Elvira (Spania) din anul 306, care a impus în Biserica Apuseană celibatul obligatoriu al clerului, Sinodul I ecumenic a hotărât că celibatul nu e obligatoriu pentru nici o treaptă din cler, păstrându-se astfel pe mai departe vechea datină ca aceia care s’au căsătorit o singură dată înainte de hirotonie să poată fi ridicaţi în orice treaptă ierarhică (cf. 1 Tim 3, 2). Abia Sinodul VI ecumenic, spre a înlătura practica nepotismului în Biserică, a hotărât ca episcopii să fie necăsătoriţi, în timp ce pentru clerul din celelalte trepte a rămas în vigoare hotărârea amintită a Sinodului 1 ecumenic.

Taina Preoţiei se dă în trei trepte: episcop, preot şi diacon, plenitudinea puterii preoţeşti primind-o episcopul. Preoţia trebuie să aibă continuitate sau succesiune apostolică neîntreruptă, ceea ce înseamnă că ea trebuie să aibă continuitate directă şi neîntreruptă de la Sfinţii Apostoli şi până în zilele noastre.

Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, de cea Romano-Catolică, de Bisericile Vechi- Orientale şi, în parte, de Biserica Anglicană, care învaţă că ridicarea la demnitatea şi slujirea preoţească se face printr’o Taină specială, anume Preoţia sau Hirotonia (Taina punerii mâinilor preoţilor), prin care cel hirotonit primeşte Harul întreitei slujiri: de a învăţa cuvântul Evangheliei, de a săvârşi cele sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea mântuirii, protestanţii şi unele denominaţiuni creştine susţin că nu există o Taină a Preoţiei. Ei resping această Taină pe temeiul învăţăturii celor dintâi reformatori cu privire la caracterul nevăzut al adevăratei Biserici, care n’are nevoie de existenţa unei ierarhii bazate pe hirotonie. Ei susţin că nu există o astfel de Taină a Hirotoniei, deoarece toţi creştinii sunt preoţi şi deci oricare dintre ei poate fi încredinţat de comunitate să îndeplinească slujirea preoţească, această sarcină fiind revocabilă. Aşadar, ca membri ai Bisericii văzute, toţi creştinii sunt de un singur fel, între preoţi şi credincioşi nefiind nici o deosebire. Aceasta este concepţia despre preoţia universală sau obştească. Acest mod de a concepe preoţia e însă în vădită contradicţie cu numeroase texte din Noul Testament, din care rezultă, cum vom vedea, că ierarhia este fiinţială Bisericii, ea constituind un sistem de conducere de drept divin (jure divino), ca să ne folosim de terminologia lor.

Protestanţii şi denominaţiunile creştine, în deplin acord cu vechiul protestantism care a proclamat deosebirea între sacerdotium (preoţie) şi ministerium (slujire preoţească), afirmă despre cea dintâi (sacerdotium) că aparţine de drept divin tuturor credincioşilor, în timp ce cea de a doua (ministerium) este numai de drept uman. Din acest motiv, ei resping preoţia ca Taină.

Bazându-se pe textele din 1 Ptr 2, 5: „Şi voi înşivă… faceţi-vă pe voi casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti…” şi 1 Ptr 2, 9: „Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce V’a chemat…”, precum şi pe cel din Ap 1, 6: „Şi ne-a făcut pe noi împărăţie-preoţi lui Dumnezeu, Tatăl Său…”, ca şi Ap 5, 10: „Şi i-a făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi şi vor împăraţi pe pământ”, toţi protestanţii şi celelalte denominaţiuni sunt adepţii concepţiei despre preoţia universală, care prin Botez aparţine de drept divin tuturor credincioşilor, dar de drept uman, slujirea preoţească este încredinţată de comunitate anumitor persoane (bărbaţi şi chiar femei), fără ca acestea să fie instituite în această funcţie prin vreo Taină specială, ci numai printr’o ceremonie simbolică: punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor (cf. 1 Tim 4, 14), prin care ele primesc de la comunitate delegaţia de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi (cf. Conf. Helv. II, 18).

O astfel de concepţie despre preoţie este greşită, ceea ce se poate dovedi cu numeroase texte din Sfânta Scriptură, precum şi cu mărturiile unanime ale Sfintei Tradiţii. Astfel, se ştie că Mântuitorul, la puţină vreme după ce Şi-a început activitatea, Şi-a ales un număr de doisprezece Apostoli, iar apoi şaptezeci de ucenici; de asemenea, Apostolii au instituit ca Apostol în locul lui Iuda pe Matia, precum au ales şi hirotonit pe cei şapte diaconi şi au aşezat în cetăţi preoţi şi episcopi. De aici rezultă că în
Biserică de la început unii au fost păstori, iar alţii păstoriţi, cei dintâi fiind aşezaţi în oficiul lor de însuşi Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă însă că nu orice creştin poate îndeplinii slujirea preoţească, ci numai cei ce posedă harul şi puterea preoţiei de la Duhul Sfânt, printr’o Taină specială, Hirotonia. In acest sens, Sfântul Apostol Pavel îi întreabă pe corinteni: „Oare toţi sunt Apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi sunt învăţători?” (1 Co 12, 29).

In privinţa preoţiei universale, atât Biserica noastră, cât şi cea Romano-Catolică recunosc că toţi creştinii posedă o preoţie universală: toţi creştinii au chemarea să-I aducă slujire lui Dumnezeu între cei ce nu sunt creştini, aşa după cum în Vechiul Testament întreg poporul evreu forma o „preoţie împărătească”, având chemarea să slujească împăratului Dumnezeu între celelalte neamuri (cf. Iş 19, 6; Is 61, 6; Ps 23, 6 ş.a.). Dar precum în Vechiul Testament preoţii, în sens propriu, erau numai cei din seminţia lui Aaron, la fel şi în Noul Testament, preoţi care să poată săvârşi Tainele erau numai cei instituiţi prin Taina Hirotoniei, prin care ei dobândesc un har special pentru această slujire, pe care ceilalţi creştini nu-l au.

De altfel, chiar în Epistola I a Sfântului Apostol Petru, din care protestanţii şi denominaţiunile creştine iau textele principale în favoarea concepţiei lor, există un alt text din care rezultă în mod neîndoielnic deosebirea dintre preoţia sacramentală şi cea universală, pe care o face acelaşi Apostol: „Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt impreună-preot: păstoriţi turma lui Dumnezeu…” (1 Ptr 5,1-2). Din acest text rezultă fără putinţă de tăgadă că nu toţi creştinii sunt preoţi în sens propriu, ci numai cei ce au o preoţie asemenea celei a Apostolului Petru, cu care el este împreună-preot.

Caracterul de Taină al preoţiei sacramentale îl dovedesc numeroase texte din Noul Testament, dintre care amintim următoarele: 1 Tim 4, 14; 2 Tim 1, 6; FA 20, 28; Evr 5, 1-10; 1 Co 12, 28-29; Ef 4,11-12; Rm 12, 6-8; 1 Ptr 4,10 ş.a. Dintre acestea considerăm că textele clasice din care rezultă caracterul de Taină a Preoţiei sunt următoarele: „Nu fi nepăsător de darul care este întru tine, ce ţi s’a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţimii” (1 Tim 4, 14); „Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu care este întru tine prin punerea mâinilor mele” (2 Tim 1, 6) şi: „Luaţi aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfânt V’a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său” (FA 20, 28).

Cât priveşte Sfânta Tradiţie, ea se pronunţă cu vigoare în favoarea distincţiei preoţiei sacramentale, ceea ce rezultă în primul rând din spiritul a numeroase canoane ale Sinoadelor ecumenice şi particulare, care cuprind diferite sancţiuni privitoare la preoţii care s’au făcut nevrednici de slujirea lor. De asemenea, Sfinţii Părinţi în unanimitate consideră Preoţia ca Taină, unii dintre ei scriind lucrări speciale asupra ei, cum sunt: Sfântul Grigorie Teologul – Despre fugă, Sfântul Ioan Gură de Aur – Despre preoţie; Sfântul Ambrozie de Milan – De officiis mistrorum (Despre îndatoririle miniştrilor); Sfântul Grigorie cel Mare – Cartea regulilor pastorale ş.a. Rolul important şi ireductibil al ierarhiei în biserică l-a arătat în mod magistral Sfântul Dionisie Areopagitul, în scrierea sa, Despre ierarhia bisericească.

Respingând preoţia sacramentală şi rupându-se de această preoţie, legată de ierarhie prin succesiune apostolică, protestantismul nu mai posedă capacitatea de a săvârşi Tainele, cu excepţia Botezului. Teologul S. Bulgakov caracterizează astfel situaţia în protestantism: „Suprimarea ierarhiei a deposedat lumea protestantă de darurile Cincizecimii, comunicate în Tainele şi cultul Bisericii prin ierarhie, care a primit puterile ei de la Apostoli şi de la urmaşii lor. Din această cauză lumea protestantă devine asemănătoare creştinilor care, deşi sunt botezaţi în numele Mântuitorului Iisus, n’au primit Duhul Sfânt, pe care mâinile Apostolilor îl transmiteau de sus”