DATORIILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE SUFLET

† Dr.Onufrie Pop
Arhiepiscop de Bergamo si Mitropolit Primat
Mitropolia Autonoma Crestin Ortodoxa dupa Vechiul Calendar in Italia

 

 

Introducere

Omul, în calitate de fiinţă raţională, conştientizează că nu are numai drepturi, ci are şi datorii. Datoriile omului se clasifică în trei categorii şi anume:

1. faţă de Dumnezeu;

2. faţă de sine însuşi sau propria persoană

3. faţă de aproapele.

După cum atitudinea creştinului faţă de Dumnezeu „constă din cele trei virtuţi, tot aşa atitudinea creştinului faţă de sine se poate cuprinde în trei virtuţi şi anume: stima de sine, smerenia şi iubirea de sine. Acestea alcătuiesc împreună datoriile generale către sine, din care decurg şi celelalte datorii, care îmbrăţişează persoana întreagă a omului, adică atât sufletul, cât şi trupul.”[1]

Aşadar, pentru că cel creat de Dumnezeu din iubire pentru a fi coroana creaţiei este o fiinţă dihotomică, adică este alcătuită din trup material şi suflet spiritual, datoriile faţă de sine se rezumă atât la trupul, cât şi la sufletul său.

După învăţătura Sfintei Biserici, sufletul este acea substanţă spirituală creată se Dumnezeu, care îl deosebeşte pe om de orice altă făptură. Totodată sufletul este cea mai de preţ parte a fiinţei sale, căci este nemuritor şi în acelaşi timp este chipul nemuritor al lui Dumnezeu în noi, în virtutea căreia tindem să ne asemănăm şi să ne unim cu Creatorul prin practicarea virtuţilor.

Având în vedere faptul că sufletul este cu mult mai de preţ decât trupul, adevăratul creştin conştientizează că datoriile faţă de suflet sunt cele mai importante. Ele se cuprind în grija de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, spre a trăi viaţa pământească în conformitate cu legile morale şi pentru a dobândi viaţa cea veşnică.

Pentru că elementele esenţiale ale sufletului sunt raţiunea sau gândirea, voinţa liberă sau libertatea şi sentimentul sau afectivitatea, datoriile către sufletul nostru sunt următoarele:

1. datorii către intelect;

2. datorii către sensibilitate;

3. datorii către voinţă.

I. Datorii către intelect

Spre deosebire de animale, omul este o fiinţă raţională. Prin noţiunea de intelect înţelegem „toate puterile cunoscătoare ale sufletului nostru, deci puterile prin care cunoaştem ce se petrece în lăuntrul nostru şi în afara noastră…În manifestarea lui cea mai înaltă, când ia numele de raţiune, intelectul sau inteligenţa este un element caracteristic şi distinctiv al persoanei umane.”[2]

În intelect Dumnezeu a sădit năzuinţa de a cunoaşte adevărul, de a pătrunde în tainele lumii create şi de a-şi însuşi cât mai multe cunoştinţe. Pentru că această „putere sufletească de a elabora idei abstracte şi generale sau noţiuni şi a opera cu ele este ceea ce se numeşte raţiune şi este proprie omului”[3] îl face pe acesta deosebit faţă de animale, datoria creştinului este aceea de a înlesni lucrarea intelectului său şi de a-i da prilej cunoştinţele bogate şi temeinice pentru a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi voia Sa cea sfântă.

Rolul conducător pe care inteligenţa îl are în viaţa religioasă şi morală a omului credincios fac, ca împlinirea acestor datorii să aibă o mare înrâurire asupra vieţii morale a acestuia.

Datorită faptului că Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14,6), cu ajutorul raţiunii omul este dator să cunoască adevărul, pentru că, înainte de a face ceva, trebuie să îşi dea seama de ceea ce urmează să înfăptuiască, cu ce scop şi cu ce mijloc. Dintre datoriile pe care omul le are faţă de intelectul său sau raţiune, la loc de cinste stă cultivarea acesteia. Pentru ca acest lucru să fie posibil, credinciosul trebuie să evite tot ceea cea ar vătăma puterea d reflecţie sănătoasă, de judecată dreaptă şi de hotărâre fermă. Din lista a ceea ce are grave consecinţe asupra sănătăţii intelectului enumerăm: drogurile, alcoolul şi tutunul. Este cunoscut faptul că aceşti factori aduc prejudicii majore nu doar sănătăţii organismului nostru, dar şi sănătăţii sufletului. De asemenea, din punct de vedere medical aceşti factori agravează modul de gândire şi pun în pericol activitatea cerebrală a creierului.

Pe o treaptă mai jos, dar tot din categoria factorilor care lovesc în sănătatea intelectului mai enumerăm: viaţa desfrânată, surmenajul, oboseala excesivă, toate ducând la epuizarea nervoasă.[4]

La polul opus celor carte lasă aceşti factori să le degradeze cu paşi uşori. Dar siguri sănătatea intelectului, creştinul adevărat conştientizează că inteligenţa sa trebuie instruită şi educată, din dobândirea cunoştinţelor atât religios-morale, cât şi ştiinţifice. Cultivarea intelectului este un lucru frumos şi plăcut lui Dumnezeu dacă se are în vedere un motiv moral, care înnobilează sufletul.

Dacă o cultivare a intelectului are un rol important pentru pregătirea profesională, cultivarea cu noţiuni religios-morale este capitală pentru pregătire morală a sufletului astfel încât acesta să fie plăcut lui Dumnezeu. Un rol aparte în cultivarea intelectului îl are şi lecturarea, dar nu orice fel de lecturare. În acest sens Sfântul Vasile cel Mare, în lucrarea sa intitulată „Sfaturi către tineri” face deosebire între lectura folositoare sufletului şi intelectului şi cea care dăunează acestora: „Pentru aceea, creştinul trebuie să-şi păzească sufletul cu toată grija ca nu cumva, furat de plăcerea şi frumuseţea cuvintelor, să primească fără să bage de seamă ceva rău, întocmai ca cei ce iau otravă odată cu mierea. Vom primi scrierile celor care laudă virtutea şi osândesc viciul. Căci, după cum toate celelalte fiinţe se bucură de mirosul şi frumuseţe florilor, iar albinele au posibilitatea să ia ele mierea, tot aşa cei care caută în asemenea scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să pună în suflet şi ceva folositor. De aceea, iarăşi, albinele nu se duc la toate florile, ci le aleg şi nici una nu încearcă să ia totul de la florile pe care s-au aşezat, ci iau numai ce e bun, tot aşa şi noi să nu luăm din cărţi decât ceea ce se potriveşte cu scopul nostru.[5]”

Urmând sfatul Sfântului Vasile cel Mare se cuvine să alegem doar acea învăţătură ziditoare de suflet, căci creştinul trebuie să se îngrijească de luminarea şi înzestrarea minţii şi intelectului său cu învăţătura propovăduită de Sfânta Biserică, deoarece ea cuprinde adevărurile veşnice, revelate de Dumnezeu.

Având în vedere datoria pe care creştinul o are faţă de minte, ca fiind unul dintre cele trei elemente esenţiale ale sufletului, mintea trebuie „să-şi afle hrana în Dumnezeu, trebuie să trăiască în Dumnezeu; trebuie ca sufletul să se hrănească din minte; trebuie ca trupul să trăiască din suflet. Întorcându-se de la Dumnezeu, mintea trebuie să comunice hrana sa sufletului.”[6]

Ridicarea minţii sau a intelectului nostru şi a cugetului întreg la Dumnezeu, cugetând numai ale Sale şi doar de El dorind este lucrarea omului duhovnicesc care poartă de grijă sufletului său, prin care acesta se învredniceşte de slava şi descoperirea tainelor dumnezeieşti: „A deveni frate şi fiu al lui Hristos, a se îndrepta inima şi cugetele către Dumnezeu, înseamnă a face ceva deosebit în comparaţie cu ceilalţi oameni. Atunci Dumnezeu ne pune în inimă, în taină, viaţa şi ajutorul Său şi i se oferă inimii cu încredere. Pentru că atunci când omul consacră lui Dumnezeu pe cele ascunse, adică mintea şi cugetele, când nu se preocupă, nici nu se gândeşte la altceva, ci doar la Dumnezeu se sileşte, atunci Domnul îl învredniceşte de descoperirea tainelor, întru sfinţenie şi curăţie mare şi îi dă lui hrană cerească şi băutură duhovnicească.”[7]

II. Datorii către sensibilitate sau viaţa afectivă (simţirea)

Sensibilitatea sau simţirea, prin care omul îşi dă seama de ceea ce este frumos, plăcut şi bine, sau neplăcut şi rău, are mare înrâurire asupra dezvoltării vieţii religios-morale a credinciosului. Pe de altă parte însă, simţirea omului este supusă rătăcirii mai mult decât celelalte puteri sufleteşti. Din această cauză datoria credinciosului, ajutau de harul dumnezeiesc este să-şi stăpânească sensibilitatea şi simţămintele şi să le îndrume în aşa fel, încât să nu-L supere pe Dumnezeu.

Sub noţiunea de sensibilitate sau viaţă afectivă, psihologia înţelege „înclinările cu instinctele, senzaţiile de plăcere şi durere, emoţiile sub dubla lor formă, emoţiile senzaţii şi emoţiile sentimente, pasiunile şi temperamentul.”[8]

Datoriile către noi înşine în general şi către suflet în special au ca obiect fundamental cultivarea şi disciplinarea acestor înclinări şi instincte pentru că, fără a face acest lucru, acestea pot degrada în cel mai josnic mod chipul lui Dumnezeu în om, cu care Creatorul ne-a înzestrat când ne-a adus la existenţă din iubire. Pentru că omul este dualitate şi pentru că, prin suflet el tinde către Dumnezeu iar prin trup către cele materiale, înclinările şi instinctele cu care sensibilitatea sa este înzestrată pot să-l urce pe acesta pe treapta superioară de unde au căzut protopărinţii noştri sau pot să-l coboare.

În Dogmatica sa, Sf. Ioan Damaschin afirmă despre simţire, această facultate a sufletului următoarele: „Simţirea este o facultate a sufletului care percepe sau cunoaşte lucruri materiale. Simţirile sunt organele adică membrele prin care simţim.”[9] În continuare Sf. Ioan Damaschin enumeră cele cinci simţuri cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu şi caracteristicile fiecăruia: văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul. Având în vedere aceste simţuri, omul trebuie să se folosească de ele în mod corespunzător pentru a se încadra pe linia ascendentă a urcuşului către Împărăţia Cerurilor.

Sfinţii Părinţi ne învaţă că mijlocul cel mai eficace de a disciplina sensibilitatea este cumpătarea sau cuvenita măsură astfel încât instinctele să fie ţinute în frâu. Cultivarea şi disciplinarea vieţii afective are mare însemnătate pentru viaţa morală şi religioasă, astfel încât credinciosul are datoria de a se îngriji de această facultate a sufletului său pentru a fi plăcut lui Dumnezeu.

III. Datoriile privitoare la voinţă

 

Voinţa este cea de-a treia virtute cu care sufletul nostru a fost înzestrat la creaţie, alături de raţiune şi sentiment. Pe aceasta „omul nu a dobândit-o în timp, ci o are chir de la crearea sa,. Spre a se îndrepta spre ceea ce mintea şi simţirea sa îi arată ca demne de urmat sau aparent demne de urmat”.[10] Că voinţa este una dintre puterile sufleteşti ale omului ne vorbeşte acelaşi Sfânt Ioan Damaschin în Dogmatica sa, prin cuvintele: „Trebuie să se ştie că în suflet a fost sădită o putere care doreşte ceea ce este conform naturii şi care ţine pe toate în chip substanţial legate de fire. Această putere se numeşte voire. Fiinţa doreşte să existe, să trăiască şi să se mişte spiritual şi senzual, râvnind după propria sa existenţă naturală şi deplină … Iar voinţa este un anume fel de voire naturală, adică o dorinţă naturală şi raţională a unui lucru. Căci puterea de a dori în mod raţional se află în sufletul oamenilor.”[11]

Importanţa voinţei noastre este aceea că, în colaborare cu harul divin este un factor esenţial pentru mântuire. Faţă de propria voinţă credinciosul are datoria să se ferească de tot ceea ce ar putea diminua capacităţile voinţei şi totodată să se abţină de la tot ceea ce ar micşora puterea voinţei.[12] În caz contrar, în loc ca voinţa să fie pusă în slujba mântuirii propriului suflet, ea săvârşeşte fapte contrare binelui cerut de Dumnezeu aşa cum ne atenţionează Sfântul Apostol Pavel: ” Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc” (Romani 7,19).

Omul trebuie să conştientizeze că voinţa liberă cu care Dumnezeu l-a înzestrat nu i-a fost dăruită pentru a face ceea ce doreşte, ci ceea ce îl apropie de Creator, de asemenea cu El şi de viaţa veşnică. Credinciosul trebuie să-şi respecte libertatea cu care a fost înzestrat de Dumnezeu. Este adevărat că păcatul strămoşesc a slăbit voinţa omului astfel încât aceasta este înclinată mai mult spre rău decât spre bine, însă datoria credinciosului faţă de voinţa sa este aceea de a o oţeli pe aceasta în lupta cu ispitele în aşa fel încât, prin virtutea înfrânării şi a bărbăţiei să se redirecţioneze numai spre împlinirea faptelor bune: „Nu te birui de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12,21).

O altă datorie a omului faţă de propria sa voinţă sau libertate este aceea de a se cuceri pe sine, adică de a deveni om de caracter, căci un astfel de om este cel care se bucură de libertate şi independenţă deplină, care nu este nici supusul solicitărilor din afară, dar nici al imboldurilor interioare.[13] În virtutea acestor lucruri omul nu trebuie să creadă că a fi liber este sinonim cu a duce viaţa la întâmplare căci un astfel de mod de a vieţui nu este ” o viaţă liberă ci o adevărată robie. Libertatea nu se obţine cedând mereu excitantului exterior care nu face decât să marcheze slăbiciunea arhitecturii noastre interioare. Oricât ar fi de plăcute tentaţiile vieţii, ele nu ne pot aduce libertatea şi bucuria de a trăi dacă nu sunt supuse unei discipline a spiritului necesară unei adevărate expansiuni a binelui.”[14]

Statornicia voinţei omului pe calea binelui se numeşte caracter moral. Un astfel de om împodobit cu caracter moral nu se lasă abătut din calea binelui, indiferent de necazurile, încercările şi ispitele care se năpustesc asupra fiinţei sale.

Având în vedere toate aceste lucruri credinciosul trebuie să-şi respecte propria voinţă şi să-şi îndeplinească datoriile faţă de aceasta cu toată conştiinciozitatea căci ” în întregul univers nu există nimic mai important decât opţiunile libere făcute de persoanele atestate cu raţiune şi conştiinţă. Ca fiinţe umane, deşi suntem condiţionaţi de mediul înconjurător şi de motivaţiile inconştiente, nu le suntem niciodată sclavi neputincioşi. Rămânem liberi.”[15]

CONCLUZII

În complexitatea fiinţei sale omul are datorii faţă de raţiune sau intelect, faţă de sentiment sau sensibilitate şi faţă de voinţa sa liberă. Într-un cuvânt omul are datorii faţă de sufletul său, căci sufletul este scânteia divină în cel creat pentru a fi stăpânul creaţiei. Şi toate aceste datorii pe care omul le are faţă de aceste facultăţi ale sufletului se rezumă la una singură: mântuirea sufletului. Nimic nu este mai de preţ decât mântuirea propriului suflet lucru evidenţiat şi de Fiul lui Dumnezeu: „Ce va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va păgubi? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” ( Matei 16,26)

Tâlcuind aceste cuvinte şi subliniind grija pe care credinciosul o are faţă de sufletul său, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Dacă pierzi bani, paguba o poţi repara tot cu bani, aşa e şi dacă pierzi care, robi sau orice altceva din cererile tale; dar dacă-ţi pierzi sufletul, nu mai poţi da în schimbul lui alt suflet. De-ai avea lumea toată, de-ai fi împăratul lumii, n-ai putea să cumperi un singur suflet, chiar de-ai da pentru el toate bogăţiile lumii, cu

lumea la un loc!… Lasă, dar, totul la o parte şi cheltuieşte-ţi toată râvna numai pentru suflet!”[16]

BIBLIOGRAFIE

*** Sfânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998

Bernea, Ernest, Mic tratat de înţelepciune şi virtute, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001

Damaschin, Sf. Ioan, Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993

Ioan, Sf. Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dr. Fecioru, colecţia P. S. B., nr.

23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994

Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii, trad. de Pr. Vasile Răducă, Editura

Anastasia, Bucureşti

Macarie, Sf. Egipteanul, Omilii duhovniceşti, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu,

colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 34, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992,

Mihălcescu, Mitropolit Irineu, Teologia luptătoare, Editura Episcopiei Romanului şi

Huşilor, 1994

Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae; Bucovschi, Prof. Diac. Dr. Orest; Pavel, Prof. Dr.

Constantin; Zăgrean, Pr. Diac. Ioan, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2005

Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor; Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă,

Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000

Vasile cel Mare, Sfântul , Către tineri trad. Pr. D. Fecioru, colecţia Părinţi şi Scriitori

Bisericeşti, nr. 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986

Ware, Kallistos, Împărăţia lăuntrică, traducere de Sora Eugenia Vlad, Editura Christiana,

Bucureşti, 1996


Note bibliografice:

[1] Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucovschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pag. 77-78

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2005, pag. 168

[3] Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, pag.79

[4] Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucovschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pag.87

[5] Sf. Vasile cel Mare, Către tineri trad. Pr. D. Fecioru, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 569-570

[6] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii, trad. de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, pag. 156

[7] Sf. Macarie Egipteanul, Omilil duhovniceşti, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 34, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pag.150

[8] Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucovschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pag. 93

[9] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 76

[10] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, pag. 152

[11] Sf. Ioan Damaschin, op. cit., pag.81

[12] Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucovschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pag. 96-97

[13] Ibidem, pag. 97

[14] Ernest Bernea, Mic tratat de înţelepciune şi virtute, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pag. 99-100

[15] Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, traducere de Sora Eugenia Vlad, Editura Christiana, Bucureşti, 1996, pag. 37

[16] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dr. Fecioru, colecţia P. S. B., nr. 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pag. 637-638

BBW Cams Ecclesia Theme