CRIMINOLOGIA CA STIINTA

I. Istoricul şi evoluţia criminologiei

Criminologia ca ştiinţă pare să aibă origini la fel de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale, deoarece criminalitatea ca şi fenomen social a apărut odată cu structurarea primelor comunităţi umane arhaice. Se consideră că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane care s-au constituit în condiţii naturale vitrege, şi care le ameninţau în permanenţă supravieţuirea. În consecinţă este şi firesc ca reacţia grupului aflat în pericol să fi fost deosebit de aspră la adresa celor care prin atitudinea, prin acţiunile lor, amplificau această stare de pericol, denumită de unii autori stare de risc.

Crima şi autorul ei au preocupat gândirea umană mult timp înainte de secolul al XIX-lea. Codul lui Hammurabi, de exemplu, a avut o influenţă majoră asupra reglementărilor penale ale popoarelor din zona de confluenţă. Au fost îmbinate normele barbare ale cutumelor arhaice cu elementele inerente evoluţiei umane, printre care şi normele religioase, acestea având un rol aparte în evoluţia popoarelor antice, reuşind să dezvolte sisteme legislative şi instituţionale care corespundeau, în bună masură, mai ales prin severitatea lor, scopurilor pentru care fuseseră create.

Un interes deosebit pentru o reglementare juridică precisă, care să fie cunoscută de toţi membrii societăţii şi aplicabilă tuturor în mod egal, a fost atestat pentru prima dată în Grecia antică, unde, încă din secolul al VII-lea î.e.n., au fost aleşi legiuitori însărcinaţi special cu elaborarea legilor scrise. Dintre aceştia au cunoscut o mare celebritate atenienii Drakon si Solon. Primul s-a evidenţiat prin asprimea legilor pe care le-a formulat, iar celălalt era considerat unul dintre cei 7 înţelepţi ai Greciei antice. Marii filosofi ai lumii antice ca Socrate, Platon şi Aristotel au manifestat un interes însemnat pentru criminalitate, evidenţiind în operele lor probleme care, într-o anumită măsură, şi-au menţinut actualitatea chiar şi în perioada modernă.

Pentru criminologie prezintă un real interes şi datele furnizate de istoria medicinii legale. În acest context se evidenţiază una dintre primele legi penale importante din Evul Mediu şi anume “Constitutio Criminalis Casolina” din anul 1532, care stabilea colaborarea medicilor ca experţi ai instanţelor de judecată pentru descoperirea diferitelor infracţiuni.

1. Evoluţia criminologiei

Criminologia apare ca ştiinţă la începutul secolului al XIX-lea şi se dezvoltă în secolul al XX-lea, dar iniţial în cadrul altor discipline ştiinţifice. Dintre acestea, antropologia joacă un rol foarte important în evoluţia criminologiei. Majoritatea istoricilor criminologi îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1853-1909) ca întemeietor al acestei ştiinţe.

Datorită influenţei exercitate de Lombroso, precum şi datorită publicaţiei “Archives de l’Antropologie criminelle et des sciences penales”, înfiinţată la Lyon în 1886, şi care ilustra în paginile sale principalele preocupări de criminologie ale timpului, criminologia purta în acea perioadă cel mai adesea denumirea de antropologie criminală.

Montesquieu, în lucrarea sa “Despre spiritul legilor”, afirma că “un legiuitor bun va căuta nu atât să pedepsească infracţiunile, cât să le prevină; el se va strădui mai mult să îmbunătăţească moravurile, decât să aplice pedepse”. Englezul Jeremy Bentham (1748-1833), prin lucrările sale a dat curs dezvoltării problematice ale penalogiei, facând o serie de propuneri în sensul reformării sistemului de legi şi pedepse, propuneri care au avut un impact social şi politic real, fiind însuşite de structurile britanice, de cele judiciare, cât şi de putere. Criminologia s-a completat şi a profitat în mare măsură de pe urma psihiatriei, nu numai în sensul preluării unor noţiuni, categorii şi modele de analiză cauzală, dar şi prin folosirea instituţiilor de psihiatrie ca laborator de experimentare. Un rol asemănător l-a jucat şi penitenciarul.

În această perioadă apare un curent numit Criminologia pozitivistă ai cărei reprezentanţi au fost Cesare Lombroso, Enrico Terri şi Rafaele Garofalo, precum şi belgianul Adolphe Jacques Quetelet, francezul Andre-Michel Guerri şi englezul Henry Mayhew. Abordarea filosofico-umanistă a fost completată şi de încercările de a include delincvenţii într-un sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi, penologi, medici de penitenciare.

Magistratul italian Raffaele Garofalo, a cărui lucrare fundamentală se intitulează “Criminologia”, şi care a apărut la Napoli în 1885, a încercat să depăşească graniţele cu care se confrunta criminologia, din cauza dependenţei acesteia faţă de ştiinţa dreptului penal, şi a creat o teorie a “criminalităţii naturale”, independentă în spaţiu şi în timp, fapt ce l-a expus, la acea epocă, unor critici vehemente, cu preponderenţă din partea sociologilor francezi. Tot atunci şi studiile unor cercetători se orientează în această direcţie, dintre aceştia detaşându-se von Nayr, cu lucrarea sa “Statistica poliţiei judiciare din regatul Bavariei şi din alte câteva landuri” (1867) şi von Oettingen, cu lucrarea “Statistica morală şi importanţa sa pentru o etică socială creştină” (1874). Încercând să depăşească divergenţele de idei dintre teoreticienii francezi şi cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor native cu mediul înconjurător în comiterea faptelor antisociale. Această dispută s-a accentuat odată cu enunţarea de către medicul francez Andre Lacassagne a teoriei “mediului”, conform căreia responsabilitatea pentru săvârşirea faptelor antisociale este transferată societăţii în ansamblul ei.

Multitudinea de opinii divergente, exprimate în lumea ştiinţifică privind criminalitatea, au impus efectuarea de noi cercetări şi totodata au determinat crearea unui cadru instituţional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracţional, prefigurând apariţia unei noi discipline ştiinţifice, numită criminologia. Pozitivismul european a influenţat şi apariţia criminologiei nord-americane. Primele cercetări în acest domeniu au avut loc în clinicile înfiinţate în 1909 la Chicago de către dr. William Healy. În aceeaşi perioadă (1909) a avut loc şi prima conferinţă naţională de drept penal şi criminologie, prilej cu care s-a înfiinţat Institutul American de drept penal şi criminnologie, iar din anul 1910, s-a instituit Institutul public şi revista „Journal of Criminal Law and Criminology”, care îşi continuă activitatea şi astăzi. În perioada primului război mondial, în Europa îşi sistează activitatea pentru o perioadă de timp studiile în domeniul criminologiei şi publicaţia de la Lyon înfiinţată în 1886 (Archives de l’Antropologie Criminelle et des sciences penales). După nu prea mult timp apare la Paris în 1934 Societatea internaţionala de Criminologie, care a organizat o serie de congrese internaţionale.

Un rol important în evoluţia criminologiei l-a avut şi activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite. În 1946, Consiliul Economic şi Social a însărcinat comisia pentru probleme sociale să studieze mecanismele eficace, care ar putea fi adoptate în scopul lărgirii bazei internaţionale a mijloacelor de prevenire a criminalităţii. În 1971, acesta devine Comitetul pentru prevenirea criminalităţii şi lupta contra delincventei, care este dizolvat în 1992 de către Consiliul Economic şi Social, creându-se o nouă comisie interguvernamentală pentru prevenirea criminalităţii şi justiţie penală, care organizează sesiuni de lucru în anii 1992,1993 şi 1994.

2. Evoluţia criminologiei româneşti

După o perioadă îndelungată de câteva decenii, când studiile şi cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înfiinţată la nivel naţional Societatea Română de Criminologie şi criminalistică, afiliată la Societatea Internaţionala de Criminologie. Concomitent, a fost reactualizat şi învăţământul superior de criminologie, înfiinţându-se colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei din Ministerul de Interne, la Parchetul General şi pe lângă Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei. Dintre personalităţile marcante, ce se impun a fi amintite, cu preocupări încununate de rezultate deosebite în domeniul criminologiei, un rol special l-au avut Ioan Tanoviceanu, Traian Pop şi Vintilă Dongoroz.

Fiind un mare novator al operei de apărare socială prin educaţie, instrucţie şi legi superioare, Ioan Tanoviceanu considera că “naturii sau caracterului educaţiunii şi mediului”, generatoare de criminalitate, societatea trebuie să le opună dreptul sau mai bine-zis datoria legitimă de a aplica pedepse celor vinovaţi de crimă. Acordând o importanţă deosebită rolului şi mijloacelor de profilaxie penale, el a subliniat în mod just că fenomenul criminalităţii în societatea modernă nu poate fi stăpânit şi combătut numai prin coerciţiunea statului, adică prin pedepse penale severe, înţelegând importanţa aşezării dreptului românesc pe temeliile politicii sociale.

Profesorul Traian Pop, continuator al operei marelui savant I. Tanoviceanu, reuşeşte, în condiţiile statului unitar naţional România Mare, să consolideze ştiinţa despre criminologia modernă în ţara noastră. Inspirată din concepţia pozitivistă a şcolii penale, lucrarea sa, intitulată “Curs de criminologie”, abordează problemele fundamentale ale criminalităţii, aducând o remarcabilă contribuţie la modernizarea dreptului penal pozitiv din perioada interbelică.

Studiile sale asupra etiologiei criminalităţii şi remediile necesare pentru conservarea şi apărarea valorilor statului unitar naţional România Mare, în cadrul şi pe baza Constituţiei din 1923, se însumează în scrierile, „Drept Penal şi Procesual Penal”, publicate între 1930 – 1946, o remarcabilă sinteză a criminologiei româneşti, care constituie şi astăzi un model de cercetare originală al unui domeniu de interes Un alt continuator al operei lui I. Tanoviceanu este şi profesorul Vintilă
Dongoroz, care susţine în scrierile sale principiile Şcolii pozitiviste de criminologie şi aplică metode noi, pluridisciplinare în cercetarea criminalităţii şi remediilor legislative necesare pentru apărarea vieţii sociale.

Multe dintre ideile progresiste ale lui V. Dongoroz, cum ar fi ocrotirea minorilor şi tinerilor prin măsuri de securitate preventive, constituirea unui sistem modern al apărării societăţii contra criminalităţii; crearea instituţiilor juridice civilizatoare necesare statului unitar naţional România Mare etc., au cunoscut ulterior consacrarea juridică în Codul Penal din 1937, fiind şi astăzi actuale în sensul făuririi unei noi legislaţii democratice penale.

Exigenţele evoluţiei societăţii actuale româneşti reclamă mai mult ca oricând, în lupta contra criminalităţii, elaborarea unor modele de strategii, întemeiate pe principiul unei planificări integrate de prevenire şi combatere a criminalităţii şi, mai ales, a unor modele sociale de sisteme tactice de prevenire a crimei şi criminalităţii şi de apărare socială, împotriva săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală, inclusiv a unor modele de tratament a delincvenţilor.

4. Definiţia criminologiei

Edwin Sutherland, sociolog american, definea criminologia ca fiind „totalitatea cunoştinţelor despre criminalitate ca fenomen social”, afirmând mai apoi ca această ştiinţă studiază „procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale reacţiei sociale împotriva acelora care încalcă legile”

II. Legătura criminologiei cu alte ştiinţe juridice şi sociale. Ramurile criminologiei

1. Autonomia criminologiei

Precizările privind obiectul, scopul, funcţiile şi metodele criminologiei se constituie în reale criterii de delimitare a criminologiei de alte domenii ale cunoaşterii, desprinderea de disciplinele ştiinţifice care putem spune că au “găzduito” la începuturile constituirii sale, urmată de procesul de trecere de la criminologiile specializate la criminologia generală. Toate acestea au condus la formarea unei discipline cu caracter autonom. În trecut, când ştiinţele criminologice erau embrionare şi diferenţierea lor se afla într-o fază incipientă, termenul de criminologie era folosit ca termen generic pentru toate ştiinţele criminologice.

În general, cadrul, conţinutul criminologiei s-a limitat, s-a îngustat succesiv de-a lungul timpului în măsura în care s-au diferenţiat şi au dobândit autonomie diferite ştiinţe criminologice. Totodată cadrul criminologiei s-a fixat şi el, încât cuprinde trei aspecte principale: etiologia (cauzele criminalităţii), profilaxia (remediile de prevenire a criminalităţii) şi terapia (tratamentele acesteia).

Prin obiectul său de studiu, criminologia este o ştiinţă socială cu caracter interdisciplinar. Modalităţile de abordare interdisciplinară, atât sub aspect teoretic, cât şi metodologic, specifice nu numai criminologiei, se realizează printr-o finalitate proprie, aşa-zisa “sinteză criminologică”. O înţelegere corectă a acestei particularităţi, în special a deosebirii esenţiale dintre “inventariere” şi “integrare” admite concluzia ca abordarea interdisciplnară a obiectului de studiu nu anulează caracterul autonom al criminologiei.

În prezent o opinie dominantă susţine caracterul complex al criminologiei în sensul că datorită obiectului, scopului şi funcţiilor sale, aceasta are în aceeaşi măsură atât caracter teoretic cât şi practic, plasându-se în acest sens alături de ştiinţele denumite “ştiinţe complexe”. Această teză e susţinută de un reputat reprezentant al şcolii de criminologie de la Montreal, profesorul Ellenberger.

2. Raportul criminologiei cu dreptul penal

Criminologia are tangenţe, directe şi corelative, cu ştiinţa dreptului penal, acestea reieşind în general din scopul lor comun – apărarea societăţii contra criminalităţii. Aceste discipline slujesc unul şi acelaşi scop practic: înţelegerea şi înfăptuirea politicii penale de prevenire şi combatere a manifestărilor infracţionale şi a altor încălcări ale ordinii publice. Dreptul penal, ca ştiinţă juridică, abordează criminalitatea, delincvenţa, prin intermediul sistemului normelor dreptului penal, dezvăluie conţinutul normativ şi social-politic al dreptului penal, legităţile lui obiective. De asemenea, dreptul penal studiază atât circumstanţele obiective cât şi pe cele subiective de apărare penală a anumitor valori şi relaţii sociale, explicând modul şi mijloacele de reacţie socială faţă de săvârşirea unor fapte periculoase.

Criminologia abordează criminalitatea prin prisma stării, dinamicii şi, mai ales, a cauzalităţii socio-umane a acestui fenomen, dezvăluind mecanismul social al prevenirii şi combaterii criminalităţii, încercând să identifice metodele, procedeele şi mijloacele sociale, inclusiv sancţiunile de drept penal, care reprezintă mijlocul cel mai eficient de prevenire a faptelor interzise de legea penala şi de apărare socială contra criminalităţii.

Autorul francez Jean Pinatel arată în “Tratatul de criminologie” că deosebirea dintre dreptul penal şi criminologie este atât de evidentă, încât a generat apariţia a două mari societăţi ştiinţifice internaţionale şi anume: Asociaţia Internaţională de Drept Penal şi Societatea Internaţională de Criminologie. Această deosebire organizatorică se impune ca un răspuns la faptul că dreptul penal este o ştiinţă normativă, în timp ce criminologia este o ştiinţă a fenomenologiei penale.

Dependenţa criminologiei de dreptul penal se manifestă în special prin împrumutul de concepte, cum ar fi conceptul de infracţiune, care îi limitează într-un anumit fel domeniul de referinţă. Altfel spus, se poate afirma că ştiinţa criminologiei se extinde până acolo, până unde dreptul penal îi permite. În ceea ce priveşte raporturile criminologiei cu partea specială a dreptului penal, acestea se evidenţiază în detaliu atunci când se face referire la influenţa criminologiei asupra procesului de incriminare–dezincriminare, datele criminologiei oferind repere deosebit de preţioase privind raportul dintre eficienţa luptei împotriva criminalităţii şi sistemul de incriminări existente.

Dreptul penal, ca ştiinţă, abordează criminalitatea, delincvenţa, bazându-se pe sistemul normelor de drept penal, ca drept al apărării sociale împotriva faptelor interzise de legea penală, dezvăluind conţinutul normativ şi social politic al dreptului penal, relevând şi fundamentând legităţile obiective care acţionează în procesul de făurire şi de metamorfoză a dreptului penal.

Modul diferit de abordare a problemelor criminalităţii – în ştiinţa dreptului penal şi în criminologie – generează autonomia, independenţa relativă a celor două ştiinţe sociale. Însă pentru că realitatea pe care o investighează este unică – criminalitatea, ca fenomen socio-uman şi juridic – criminologia şi ştiinţa dreptului penal se afla într-o strânsă interdependenţă.

3. Raportul criminologiei cu dreptul procesual penal

Există o corelaţie dialectică între dreptul procesual penal, ca ştiinţă, şi criminologie. Dreptul procesual penal ca ştiinţă studiază principiile, categoriile, instituţiile şi normele care reglementează procesul penal în întreaga sa complexitate şi dinamică. Alături de aceste sarcini care revin ştiinţei dreptului procesual penal, datele, informaţiile şi concluziile criminologiei reprezintă premise de o reală utilitate, deoarece ele deschid o perspectivă imediată cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului procesual penal, oferindu-i o imagine multilaterală, esenţială şi complexă asupra realităţii criminalităţii ca fenomen sociouman, asupra mecanismului de organizare şi desfăşurare a luptei împotriva acestui fenomen şi prin alte cai şi procedee decât cele ale tragerii la răspundere şi sancţionării penale a celor vinovaţi de săvârşirea de fapte infracţionale.

Între criminologie şi dreptul procesual există strânse interdependenţe, în prezent aparând tot mai evident necesitatea folosirii datelor criminologiei în toate fazele procesului penal, care, fiind sintetizate în fişa criminologică, pot contribui la desfăşurarea pe baze ştiinţifice a urmăririi penale de către organele de cercetare ale poliţiei şi Ministerului Afacerilor Interne şi la pronunţarea verdictelor de condamnare de către instanţele de judecată.

4. Criminologia şi politica penală

Politica penală este disciplina care, în funcţie de datele ştiinţifice şi filosofice de care dispune, cu luarea în considerare a condiţiilor social-istorice, elaborează doctrinele preventive şi de represiune, ce urmează a fi puse în practică. Această opinie aparţine cercetătorului german Franz von Liszt, fiind mai apoi preluată de Marc Ancel care, la rândul său, susţine că politica penală nu este doar o ştiinţă, ci şi o artă, al cărei obiect îl constituie formularea celor mai bune legi penale, în lumina datelor furnizate de criminologie.

Ceea ce apropie criminologia de ştiinţele penale (dreptul penal, dreptul procesual penal şi dreptul execuţional) este ştiinţa politicii penale, care preia din criminologie datele şi concluziile privind fenomenul criminalităţii şi activitatea infractorilor, formulându-se principii, metode, măsuri şi orientări noi în vederea înfăptuirii unei eficiente politici penale.

Ştiinţa politicii penale evaluează concluziile privind mecanismul socio-juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrând activitatea de prevenire şi combatere a criminalităţii şi cea de resocializare a infractorilor în cadrul sistemului politic, formulând principii, metode, măsuri şi orientări noi, în vederea realizării eficiente a strategiei de prevenire şi de combatere a criminalităţii şi de resocializăre a infractorilor.

Fiind o ştiinţă prin excelenţă practică, ştiinţa politicii penale este nevoită să apeleze la criminologie şi la celelalte ştiinţe penale atât pentru realizarea sintezelor politico-juridice ceatoare, cât şi pentru verificarea măsurilor adoptate.

5. Raportul criminologiei cu criminalistica

Aflându-se în acelaşi cadru al ştiinţelor penale, criminologia şi criminalistica se găsesc într-o strânsă legătură, completându-se şi influenţându-se reciproc. Fiind definită ca o ştiinţă al cărei obiect constă în elaborarea metodelor şi procedeelor tehnico-ştiinţifice şi teoretice de descoperire, ridicare, fixare şi examinare a urmelor infracţiunii, precum şi de descoperire şi identificare a infractorilor, criminalistica, împreună cu disciplinele ei auxiliare, dactiloscopia, balistica judiciară, chimia judiciară etc., oferă criminologiei generale şi speciale date şi concluzii privind criminalitatea în general şi mai ales despre mijloacele dolosive folosite de către infractori, în săvârşirea infracţiunilor deosebit de periculoase.

Astfel, ambele ştiinţe au în comun, în sfera obiectului lor de cercetare infracţiunea, infractorul şi victima, doar că criminalistica intervine după producerea infracţiunii, limitîndu-se la probarea vinovăţiei infractorului, pe când criminologia, sfera de cuprindere a acesteia, vizează fenomenul infracţional în complexitatea lui, iar pe infractor – în ipostaza “trecerii la act”, concomitent cu “starea periculoasă” spre care evoluează din punct de vedere infracţional. Criminalistica îşi propune perfecţionarea mijloacelor şi metodelor de stabilire a identităţii şi vinovăţiei infractorului, pe când criminologia vizează “prevenţia” într-o sferă mai largă (în contextul socioeconomic, cultural şi politic). Prin crearea Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică s-au conturat mai bine raporturile dintre cele două discipline, atât în ceea ce priveşte obiectul de cercetare propriu, cât şi definirea scopului în sine al fiecareia în parte.

6. Raportul criminologiei cu penalogia şi dreptul execuţional penal sau ştiinţapenitenciară

Criminologia, ştiinţă autonomă interdisciplinară, are strânse legături cu penalogia, disciplină penală care se ocupă cu cercetarea căilor de combatere a criminalităţii, prin aplicarea pedepselor celor vinovaţi de săvârşirea lor.

În opinia majoritară a doctrinei juridice penale, subsistemul dreptului execuţional penal sau dreptul penitenciar, cum mai este denumit, formează o ramură autonomă a dreptului, care reglementează raporturile sociale de sine stătătoare ce se nasc în cadrul executării sancţiunilor de drept penal (pedepselor, măsurilor educative şi măsurilor de siguranţă) între organele de stat competente să organizeze şi să supravegheze executarea acestor sancţiuni, adică organele penitenciare sau, după caz, conducerile unităţilor şi respectiv colectivele care supraveghează executarea sancţiunilor de drept penal prin muncă, fără privare de libertate, pe de o parte, şi persoanele condamnate cu aplicarea unor sancţiuni penale pentru comiterea unor infracţiuni, pe de altă parte.

Între ştiinţa dreptului execuţional penal şi criminologie există o strânsă interdependenţă şi de aceea dreptul execuţional penal, ca ştiinţă practică, constituie pentru criminologie un izvor de informaţii valoroase privind activitatea de prevenire a infracţionalităţii, fiindcă ea are ca obiectiv major analiza mijloacelor terapeutice de resocializare a condamnaţilor.

Datele, informaţiile şi concluziile ştiinţei dreptului execuţional penal, integrate de criminologie în teoria metodelor şi măsurilor preventive şi terapeutice, ajută la îmbogăţirea criminologiei, la realizarea funcţiilor sale practice şi la înfăptuirea acţiunii politicii penale a statului în sensul perfecţionării principiilor legalităţii, individualizării şi umanismului executării sancţiunilor penale, a sporirii eficienţei sistemului preventiv-educativ de norme privind executarea sancţiunilor penale, cât şi la activitatea de resocializare a celor condamnaţi.

Penalogia, şi mai ales ştiinţa penitenciară, oferă criminologiei date cu privire la eficienţa preventivă a pedepselor privative de libertate, pentru a realiza unul dintre dezideratele majore ale tuturor ştiinţelor penale şi anume : reintegrarea socială. La rândul său, criminologia, pe baza cunoaşterii criminogenezei societăţii actuale şi mai ales a punerii în lumină a factorilor care amplifică în mod continuu terorismul, corupţia şi vandalismul, oferă penalogiei şi ştiinţei penitenciare date şi idei concludente, necesare reformării mijloacelor de apărare socială contra criminalităţii epocii noastre.

7. Raportul criminologiei cu sociologia, în special cu sociologia penală

Criminologia are legături dintre cele mai strânse nu numai cu ştiinţele despre om, ci şi cu unele ştiinţe despre lumea înconjurătoare, îndeosebi cu sociologia. Între sociologie, care abordează concret realitatea socială, şi criminologie există legături intime, întrucât şi aceasta din urmă studiază un fenomen social şi anume criminalitatea. În mod deosebit sunt puse în evidenţă aceste legături, prin aceea că, ştiinţa criminologiei, pentru a studia criminalitatea, ca fenomen social, are nevoie de date cu privire la celelalte fenomene sociale şi la corelaţia lor cu criminalitatea. Cercetarea sociologică şi cea criminologică sunt autonome, complementare şi convergente. Autonomia constă în faptul că ele dispun de un obiect propriu de activitate, funcţii, metode şi tehnici de cercetare proprii.

Complementaritatea constă în faptul că ambele cercetări se susţin reciproc în planul cercetării ştiinţifice, iar rezultatul cercetărilor lor se completează reciproc, cele două ştiinţe împrumutându-şi noţiuni, concepte, principii, şi reguli tehnice şimetodologice ale procesului vieţii sociale şi ale cercetării fenomenului infracţional în special.

Convergenţa rezultă din faptul că ele sunt orientate spre un scop comun şi anume, identificarea căilor şi procedeelor de sporire a eficacităţii activităţilor de prevenire a faptelor antisociale şi de apărare a valorilor ocrotite de legea penală. Trăsătura comună a cercetării sociologice (inclusiv a sociologiei juridice şi a sociologiei dreptului penal), precum şi a celei criminologice o constituie abordarea problematicii criminalităţii şi a luptei împotriva criminalităţii, în contextul ansamblului fenomenelor şi relaţiilor sociale. Direcţia în care evoluează cercetarea sociologică şi criminologică românească în ultimii ani, după Revoluţia din Decembrie 1989, este acea a abordării concrete a problemelor criminalităţii şi ale prevenirii şi apărării sociale contra criminalităţii, la nivel macro- şi microsocial, pe categorii şi grupe de infracţiuni, de infractori.

Cooperarea între cercetarea sociologică şi cea criminologică în abordarea problematicii criminalităţii, în multiplele ei dimensiuni, reprezintă calea cea mai sigură şi cea mai fertilă pentru cercetare, care este capabilă să asigure rezultate “pe termen lung” din ce în ce mai semnificative procesului de reverificare a cercetării concrete a problematicii criminalităţii şi care să-i confere obiectivitate – singura cale capabilă de a oferi rezultate elocvente atât teoretice cât şi practice.

8. Ramurile criminologiei

Luând în considerare multiplele aspecte ale criminalităţii, posibilităţile de cuprindere a problemelor ce urmează să fie cercetate, precum şi direcţiile ce s-au conturat până acum, atestăm mai multe ramuri ale criminologiei.

a) Criminologia generală este o ramură cu caracter general, care cuprinde studiul întregului fenomen infracţional, începând cu criminalitatea ca fenomen social sau de masă şi continuând cu criminalul, crima, mijloacele de luptă, cauzele generale şi mijloacele principale de combatere.

b) Criminologia specială (sectorială). Privită din punct de vedere teoretic, această ramură a criminologiei se ocupa cu studiul unor părţi din criminalitate, cum ar fi: criminalitatea contra persoanei, criminalitatea contra proprietăţii publice ori a celei private. Cercetările de criminologie specială au o mare importanţă, deoarece reflectă părţi mai restrânse din criminalitate, dar care sunt mai unitare atât prin faptele (infracţiunile) ce o compun cât şi prin persoanele antrenate în aceste fapte.

c) Criminologia clinică (aplicativă). Criminologia clinică este o ramură predominant aplicativă, cercetările ei având la bază o anumită concepţie despre criminal, în sensul că acesta este o personalitate criminală, ori un inadaptat social. Crimnologia clinică, asemănătoare cu medicina clinică, are misiunea de a efectua examene complexe ale criminalului, în urma cărora se pune un “diagnostic” privind cauzele comiterii unei infracţiuni, şi efectuându-se un pronostic privind conduita viitoare a criminalului respectiv. Criminologia clinică explică conduita delincvenţială a unui om şi o conduită viitore a acestuia, în sensul că arată dacă acesta va săvârşi noi infracţiuni, devenind un recidivist sau se va abţine, conformându-se normelor de conduită socială şi morală.

d) Alte ramuriÎn afară de ramurile criminologiei menţionate mai sus, există şi alte ştiinţe care au preocupări în ceea ce priveşte criminalitatea, dar nu sunt considerate a fi ramuri ale criminologiei. Acestea sunt:
– Antropologia criminală, care s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea. Asociată de multe ori cu biologia criminală, ea se dezvoltă, obţinându-se realizări remarcabile, contribuind la cunoaşterea tot mai aprofundată a crimei, dar în special a criminalului. Biologia criminală s-a dezvoltat ulterior antropologiei criminale şi continuă să elucideze tot mai multe probleme despre diversele tipuri de criminali. Psihologia criminală are o contribuţie specială în aprofundarea cauzelor personale ale crimei. Ea a dezvăluit rolul determinant al factorilor psihici, emoţiilor, sentimentelor, temperamentului şi caracterului psihologic, caracterul moral, voinţa şi stăpânirea de sine în jocul şi lupta pentru comiterea unor crime şi rolul acestor factori în reţinerea de la comiterea lor.
– Psihopatia criminală ale cărei cercetări vizează tulburările emoţionale şi caracteriale, tulburări ce contribuie la modificarea comportamentului la anumite persoane, care are un rol important în cercetarea crimei şi criminalităţii.
– Psihiatria criminală, ramură a ştiinţei care se ocupă cu bolile psihice cu grad ridicat de gravitate, ca paranoia, demenţa, mania, şi care are de asemenea un rol important în cercetarea crimei.
– Sociologia criminală, începând cu sociologia criminală franceză şi belgiană, dar mai ales cu sociologia criminală a lui Enrico Ferri, continuând cu sociologia germană, engleză şi terminând cu sociologia criminală americană – având ca reprezentanţi pe Sutherland, Cressey şi alţii – această disciplină a avut şi are o importantă contribuţie la cunoaşterea criminalităţii, a crimei şi a criminalului.

Sociologia criminală a contribuit la cercetarea factorilor sociali – cauze, condiţiilor sociale, care au fost ridicate la rang de factori principali, alături de factorii personali – psihici. Aceşti factori sunt prezenţi atât în trecerea la săvârşirea crimei ca faptă individuală, cât şi în variaţiile criminalităţii ca faptă socială, ca fenomen de masă. Sociologia criminală a dezvăluit rolul influenţelor sociale – familie, grup local, cartier, oraş etc. – în comiterea crimei, după cum am arătat şi rolul crizelor sociale şi economice în reacţiile criminalităţii – creştere, descreştere – ca fenomen social.

CONF.UNIV.DR.OCTAVIAN POP