Referate

TAINA CASATORIEI (I)

– abordare interconfesională

† Dr.Onufrie Pop
Arhiepiscop de Bergamo si Mitropolit Primat
Mitropolia Autonoma Crestin Ortodoxa dupa Vechiul Calendar in Italia

 

Nunta şi Sfintele Taine la Protestanţi

O deosebire capitală între Ortodoxie şi Protestantism o formează concepţia despre rostul şi numărul Sf. Taine. Protestanţii, în opoziţie cu sacramentismul Bisericii Romano-Catolice, au căutat să slăbească din ce în ce mai mult însemnătatrea Sf. Taine. De la început ei au accentuat cu putere factorul subiectiv, după care Tainele sunt în funcţie de starea subiectivă a primitorului, în timp ce Biserica creştină ecumenică a văzut în Sf. Taine lucrări cu valoare obiectivă , având ca promotor pe Însuşi Dumnezeu.

Iniţial, Luther recunoaşte o realitate obiectivă a Tainei, dar adaugă că fără credinţă, Taina nu e de nici un folos. Cu timpul însă, prăpastia între învăţătura protestantă şi cea Bisericii ecumenice s-a adâncit din ce în ce mai mult, prin tăgăduirea rostului haric al Tainelor de către Zwingli şi ucenicii săi, ele ,, devenind numai simboluri ce unesc pe adevăraţii credincioşi cu Biserica „.[1] Detalii →

TAINA CASATORIEI (II)

– abordare interconfesională

 

† Dr.Onufrie Pop
Arhiepiscop de Bergamo si Mitropolit Primat
Mitropolia Autonoma Crestin Ortodoxa dupa Vechiul Calendar in Italia

 

Sfintele Taine – generalităţi

Condiţiile necesare omului pentru a se putea mântui sunt în număr de trei: harul, credinţa şi faptele bune. Aşadar, la loc de frunte sau pe plan principal stă harul divin care este absolut necesar pentru mântuirea personală sau subiectivă a omului şi comuniunea lui cu Dumnezeu în Hristos, har care se revarsă peste fiinţa noastră prin cele şapte Sfinte Taine.

Conform „Învăţăturii de credinţă creştin ortodoxă”, Sfintele Taine sunt „lucrări văzute prin care, în chip nevăzut se pogoară asupra omului harul lui Dumnezeu”.[1] Totodată, sunt punţi de legătură, de trecere şi de participare la o nouă realitate, la viaţa în Dumnezeu Treime. Sfintele Taine sunt „şapte posibilităţi concrete de integrare sau reintegrare a vieţii noastre individuale în viaţa trupului eclesial. În acelaşi timp, aceste sunt tot atâtea evenimente de realizare şi manifestare a Bisericii, a constituirii harismatice a creaţiei celei noi, care primeşte viaţă de la Duhul”.[2] Detalii →

IUBIREA APROAPELUI LA AUTORII SFINTELOR EVANGHELII

† Dr.Onufrie Pop
Arhiepiscop de Bergamo si Mitropolit Primat
Mitropolia Autonoma Crestin Ortodoxa dupa Vechiul Calendar in Italia

 

Iubirea aproapelui în Vechiul Testament

După căderea în păcat a omului şi după înmulţirea neamului omenesc, Dumnezeu a dat acestuia prin robul său Moise legi după care să se conducă până la venirea în lume a Fiului Său. Această Lege Veche includea şi porunca iubirii atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de aproapele: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronomul 6,5) şi „Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” ( Levitic 19, 18).

Spre deosebirea de Noul Legământ pe care Dumnezeu l-a încheiat cu toţi oamenii prin Fiul Său, în Legea Veghe porunca iubirii aproapelui era limitată în sensul că, prin „aproapele se înţelegea în mod deosebit cel de acelaşi neam. În Vechiul Testament, iubirea faţă de aproapele, deşi este superioară iubirii aproapelui în antichitate, nu are „puterea morală şi spiritul de jertfelnicie din Noul Testament – lipseşte puterea harului divin şi pilda vie a Mântuitorului – şi în ea nu sesizăm permanent grijă şi de mântuirea sufletească a aproapelui, ca în creştinism”.[1] Detalii →